COMPORTAMENTUL OCULAR: INTRODUCERE SI TERMINOLOGIE

PRIVIREA

Din toata terminologia comportamentului privirii, privirea mutuala a fost cea mai des investigata. Kirkland si Lewis [1976] au atras atentia asupra faptului ca terminologia folosita de cercetatori in studiul comportamentului ocular este haotica si au efectuat un studiu pentru a afla diferentele periodicitatii fixarilor oculare. In ordinea duratei [de la scurta la lunga], rezultatele au fost:

1. privire foarte scurta [glance];
2. privire scurta [look];
3. privire medie/atentie [regard];
4. uimire [gape];
5. atentie sporita/urmarire [watch];
6. holbare [stare].

Cercetatorii nu ofera si durata acestor tipuri de priviri [Kirkland si Lewis, 1976]. De asemenea, desi termenii privire si atentie vizuala pot fi separati, majoritatea cercetatorilor ii folosesc ca sinonimi [Parkhurst et al., 2002].

Von Cranach [1971] considera ca privirea este o parte a unui “comportament de orientare” general. In cadrul limbajului nonverbal, privirea este unica datorita faptului ca ochiul este un organ atat senzorial, cat si de semnalare sociala. Goffman [1963] a discutat de regulile sociale care sunt legate de privire, cum ar fi ignorarea vizuala a altor oameni sau regula de a “nu ne holba” la persoanele straine in public [Harrigan, 2005].

Comportamentul privirii este strans legat de procesele cognitive si ale atentiei. Contactul vizual sporit apare catre persoanele care sunt percepute pozitiv si de la care se asteapta o reactie pozitiva. Paradoxal insa, contactul vizual sporit apare si in conflict: privirea fixa [holbatul] poate fi rezultatul incercarii de a inhiba exprimarea nonverbala completa a furiei. Pe de alta parte, contactul vizual scazut, intr-un cuplu, de exemplu, poate exprima dezaprobare, dominanta/control scazut, sau intimitate redusa. Cand persoanele evaluate ca fiind negative [ex. cele violente] impun sumisivitate, frecventa contactului vizual poate sa scada, insa apare un fenomen invers: privirile “de control”, care sunt specifice atunci cand cineva se teme de o persoana si ii verifica starea in mod constant pentru a incerca sa anticipeze comportamentul viitor. Acest comportament este similar cu cel din flirt, insa emotia dominanta aici este frica pura, nu jena [aceasta din urma fiind insa tot o variatie a fricii].

CLIPIREA

In cursul vietii, durata totata a clipitului este egala cu cea petrecuta penru mancat: aproximativ cinci ani. In medie, o persoana clieste de 10-20 de ori pe minut si de peste 6 miliarde de ori pe an [French si Veys, 2007]. Clipitul este o miscare de inchidere rapida a pleoapleor care dureaza 300-400ms. Clipitul reflex are loc ca raspuns la stimulii externi si protejeaza globul ocular de particule straine, lumina, sau vatamare. Clipitul spontan este acel tip de clipire care apare fara un stimul extern aparent, avand ca scop umezirea globului ocular prin crearea unei pelicule lacrimale [tear film], eliminarea particulelor de pe suprafata ochiului si facilitarea drenarii lacrimale[1] [tear drainage]. D.p.d.v. anatomic, clpitul consta intr-o miscare de relaxare a muschiului pleoapei superioare, acesta fiind coborata, iar pleoapa inferioara sufera o miscare mediala cu o intensitate mult mai mica [French si Veys, 2007].

Clipirea apare in timpul procesarii senzoriale timpurii si dupa procesarea continua, persistenta, a informatiei. Pe de alta parte, dilatarea pupilei reflecta procesarea continua a informatiei [Siegle at al, 2008].

Rata clipirii este de obicei constanta, insa poate fi afectata de conditii externe, cum ar fi vremea, activitatea cognitiva si afectiva, sau de conditia suprafetei oculare. Aceasta din urma, tinand cont ca una din functiile clipirii este restabilirea peliculei lacrimale, poate declansa clipire atunci cand pelicula lacrimala este slaba sau chiar inexistenta. Factori precum aerul conditionat, incalzirea, umiditatea aerului scazuta, fumul de tigara sau spatiile inchise vantoase amplifica rata clipitului. Nou-nascutii au o rata a clipitului spontana foarte scazuta datorita unei pelicule lacrimale stabile. De asemenea, contrar opiniei clinice populare, lentilele de contact afecteaza rata clipitului [French si Veys, 2007].

Desi functia clipirii spontane este considerata a fi curatarea si irigarea globului ocular, aceasta poate fi constanta si independenta de factori precum lumina, temperatura, umiditatea, sau integritatea nervilor cranieni II si VI, sugerand faptul ca este mediata de S.N.C. si serveste si altor functii. Clipirea cauzeaza o expunere rapida si repetata a retinei la lumina din mediu prin filtrul rosu/portoclaliu al pleoapelor sau membranelor inchise [in cazul animalelor]. Clipirea declanseaza potential electric si activitati neuronale multiple in cortexul vizual si nucleii subcorticali ai pisicii [Kirsten si Kirsten, 1983].

O varietate bogata de activitati cognitive au fost studiate in legatura cu clipitul: vorbirea [Karson, et al., 1981; von Cramon si Schuri, 1980], memorarea [De Jong si Merckelbach, 1990], si aritmentica mintala [Telford si Thompson, 1933] amplifica frecventa clipirii. Citirea [Karson et al., 1981; Telford si Thompson, 1933], visul diurn [Holland si Tarlow, 1975], si concentrarea atentiei vizuale [De Jong si Merckelbach, 1990; Tada, 1978] de obicei reduc rata clipirii spontane. Oboseala vizuala [Kaneko si Sakamoto, 2001] si minciuna [Fakuda, 2001] au fost legate de anumite trasaturi ale clipirii spontane. Totodata, rata clipirii este mai mare in vorbire decat in ascultare [Caplan si Gathrie, 1994; Bacher si Smotherman, 2004a]. In ciuda factorilor cognitivi, rata clipirii unei persoane poate fi relativ stabila sub conditii de mediu constante; de asemenea, nu au fost gasite diferente intre sexe [Doughty, 2002].

Aproximativ 10-20% din populatie clipeste incomplet [inchiderea incompleta a pleoapelor] in timpul actiunilor vizuale. Rata clipitului incomplet variaza in cadrul populatiei si poate fi influentata de factori externi cum ar fi conditiile mediului, oboseala, anxietate, sau dificultatea in citire. Clipitul incomplet poate reprezenta o incercare de a inhiba clipitul spontan din timpul unnui obiectiv vizual complex [McMonnies, 2007]. Prin urmare, rata clipitului incomplet poate fi legata direct de activitatea mintala sau vizuala complexa. Consecinta clipirii incomplete poate fi o pelicula lacrimala mai subtire in corneea inferioara, care este mai predispusa la instabilitate [French si Veys, 2007].

Clipirea involuntara are loc in mod spontan, in timp ce clipirea voluntara tine de control. Cea din urma se poate divide in doua ramuri: clipire voluntara spontana, care se produce la intervale constante de timp; clipire voluntara reflexa, care rezulta din stimulii corneei externi. Clipirea involuntara dureaza intre 290 si 750ms si poate fi influentata de factori externi: temperatura, lumina, ventilatie, umiditate, patologii oculare, sau nivelul atentiei. Absenta clipirii, sau o rata scazuta a acesteia, poate conduce la afectarea peliculei lacrimale  si poate cauza disconfort, efort ocular, lacrimare excesiva, tendinta de a tine ochii inchisi, durere, cheratoza [keratisis], alterarea vazului, sau diminuarea capacitatii vizuale [Schaefer et al., 2009].

De regula, clipirea spontana are o durata mai mica decat clipirea voluntara [Kaneko si Sakamoto, 1999], clipirea voluntara avand cea mai mare amplitudine [Bacher si Smotherman, 2004a].

Factori care pot amplifica rata clipirii [French si Veys, 2007]:

• conversatia;
• afecte: anxietatea, supararea, sau excitarea/agitatia [excitement];
• oboseala;
• conditii dificile de mediu [aer conditionat, umezeala scazuta etc.];
• instabilitatea peliculei lacrimale.

Factori care pot diminua rata clipirii [French si Veys, 2007]:

• cititul;
• obiective vizuale complexe;
• folosirea computerului;
• anestezia corneei [emg. corneal aneasthesia].

Factori care pot contribui la amplificarea ratei clipirii incomplete [French si Veys, 2007]:

• oboseala;
• incarcatura cognitiva[2], alerta;
• folosirea computerului;
• lentile de contact;
• obiective vizuale complexe;
• conditii dificile de mediu [aer conditionat, umezeala scazuta etc.].

Altele:

1. Inchiderea ochilor: poate semnala faptul ca persoana doarme, e obosita, are probleme de vedere, sau are dureri in zona ochilor. Mai poate insemna izolarea fata de exterior: inchiderea ochilor in timpul unei conversatii poate fi un indicator al unei sarcini cognitive foarte complexe, pentru ca oamenii pot vizualiza mai bine ceva cu ochii inchisi, izolarea fata de exterior creste imaginatia. Inchiderea completa a ochilor mai apare atunci cand se incearca represarea unor memorii neplacute; cand actiunea este dublata de acoperirea acestora cu mainile sau degetele, cenzura sau incercerea de cenzura a conflictului internal este foarte puternica [Ekman, 1997b].
2. Clipitul: este o actiune invlountara care depinde de mediul inconjurator, in primul rand –- lumina puternica, umiditate, temperatura. O persoana care are ochii sensibili la diversi factori externi clipeste mai des. O serie rapida de clipiri [flutters] poate insemna cenzuara mintala. Aceasta cenzura poate fi constienta sau nu [Ekman, 1997b]. Oamenii clipesc rar cand se concentreaza foarte tare [activitate cognitiva intensa] si des cand sunt anxiosi/agitati.

 

VARIABILIATEA PUPILELOR

Una din functiile principale ale irisului este sa mareasca diametrul pupilei in lumina slaba si sa il diminueze in lumina puternica. Pupila ochiului uman poate varia de la 1,5 mm [cand este contractata] la 8-9 mm [in dilatare], si poate reactiona la stimuli in 0,2 s, cu apogeul raspunsului intre 0,5 si 1 s. Variatia diamentrului pupilei este produa in mare parte de SNV prin intermediul muschilor irisului. Mai exact, neuorni ai SNP [sistemul nervos parasimpatic] inerveaza fibrele circulare ale irisului, declansand constrictia pupilei, in timp ce excitarea data de neuronii SNS [simpatic] care actioneaza asupra fibrelor musculare radiale produce dilatarea pupilei [Andreassi, 2006].

Schimbarile diametrului pupilei sunt controlate de doi muschi: dilator al pupilei si sfincter, acestia fiind influentati in mod diferit de activitatea subsistemelor simpatic si parasimpatic. Activitatea simpatica mare amplifica contractia m. dilatator al pupilei, in timp ce inhibarea activitatii parasimpatice reduce constrictia m. sfincter, care are ca rezultat tot dilatarea pupilelor. Prin urmare, dilatarea pupilei poate fi mediata de activitatea uneia din cele doua ramuri ale SNV [Bradley et al., 2008]. Constrictia si dilatarea pupilei are loc in primul rand datroita reflexului de luminanta si a reflexului de acomodare. Schimbarile mici ale diametrului pupilei [de obicei mai mici de 0,5 mm] reflecta procesare cognitiva sau alte activitati comportamentale [Andreassi, 2006].

Activarea emotionala, de orice valenta, este posibil sa fie reflectata in magnitudinea dilatarii pupilei [Steinhauer si Hakerem, 1992], un efect exploatat de femei prin consumul de Atropa belladonna [Harriosn et al., 2007]. Variatia este mai mare in cazul persoanelor cu irisul de culoare deschisa [ex. albastru sau verde; Ekman, 1978].

 

TABELUL 24.1.TERMINOLOGIE
PRIVIREA
privirea mutuala/ contact vizual mutual	apare atunci cand doi indivizi se privesc reciproc
urmarirea privirii	X observa directia privirii lui Y si isi redirectioneaza directia privirii catre aceeasi linie vizuala a lui Y
atentia comuna	X observa directia privirii lui Y si isi redirectioneaza atentia catre exact acelasi punct de focalizare a lui Y
atentia participativa [shared]	este o combinatie intre atentia comuna si atentia mutuala; concetrarea ateniei atat a lui X, cat si a lui Y este directionata catre acelasi punct in spatiu, iar amandoi indivizii stiu ca atentia celuilalt este concentrata catre acelasi stimul ["Stiu ca te uiti la acea pisica, dar si tu stii ca eu ma uit la acea pisica"]
evitarea privirii	Evitarea privirii mutuale [evitare partiala sau totala], in special prin rotiraea capului si/sau a globului ocular
sacada	miscarea privirii prin care se realizeaza trecerea de la un punct de fixare a privirii la altul
fixare [sau durata fixarii]	Stabilirea privirii in cadrul unei zone mici, “un punct”, din cadrul campului vizual; durata are cel putin 100 ms
frecventa/rata privirii	numarul de fixatii
reflex de acomodare	schimbarile de adaptare care apar in momentele in care privirea [amandoi ochii] sunt concentrati asupra unei tinte vizuale [Andreassi, 2006]
omisia privirii [gaze omission]	absenta privirii
CLIPITUL
rata clipirii	Numarul de clipiri, de obicei pe minut
clipire spontana	clipirea care apare fara un stimul extern aparent, avand ca scop umezirea globului ocular prin crearea unei pelicule lacrimale [tear film], eliminarea particulelor de pe suprafata ochiului si facilitarea drenarii lacrimale [tear drainage]
vlipire voluntara	Tine de controlul voluntar, constient; se poate divide in doua ramuri: clipire voluntara spontana, care se produce la intervale constante de timp; clipire voluntara reflexa, care rezulta din stimulii corneei externi
clipire reflexiva	clipire generata de un raspuns de protectie la evenimentele din mediul extern, precum un sunet puternic, suflu de aer, soc electric aplicat pe piele, obiecte straine ajunse pe globul ocular, sau aproape orice alt stimul neasteptat si intens [Irwin si Thomas, 2010]
VARIABILITATEA PUPILEI [Andreassi, 2006]
FACTOR	EFECT ASUPRA DIMENSIUNII PUPILEI
reflex de intunecime	dilatare monentana data de intreruperea unei adaptari constante la lumina
reflex de luminanta [light reflex]	constrictia pupilei ca rezultat al expunerii la lumina puternica, sau dilatarea care apare in cazul luminii slabe, vagi [Andreassi, 2006]
reflex consensual	stimularea unui singur ochi afecteaza amandoi ochii in mod egal
reflex de focalizare [near reflex]	constrictie data de diminuarea punctului de focalizare
reflex de clipire	constrictie momentana urmata de redilatare
reflex psihisenzorial	refacerea/restaurarea efectelor diminuate generate de o stimulare externa
varsta	diametru micsorat si variablitate mare odata cu imbatranirea
deprindere/familiarzare	Odata cu familiarizarea diamentrul se micsoreaza, viteza constrictiei se mareste, iar magnitudinea reflexului se diminueaza odata cu prezentarile continue de stimuli
insumare bioculara	constrictia este mai mare cand amandoi ochii sunt stimulati simultan

---

[1] Drenarea lacrimala este un proces activ mediat de contractia m. orbicular al ochiului [French si Veys, 2007].

[2] INCARCATURA/SARCINA COGNITIVA – cantitatea de informatii pe care o persoana trebuie sa o proceseze, de exemplu, cand isi aminteste o se rie de trei numere vs. o serie de sapte numere [Andreassi, 2006].

COMPORTAMENTUL OCULAR: LEGATURA CU AFECTIVITATEA SI COGNITIA

PRIVIREA

Conceptual, a sti si a presupune [sau ghici/intui] sunt doi poli ai dimensiunii cunoasterii. Acest continuum al cunoasterii este dependent de informatia stocata in memoria de lunga durata. Daca raspunsul la o intrebare este stocat aici, atunci persoana “stie” raspunsul, sau cel putin stie destul de multe despre acesta. In celalalt caz, daca raspunsul nu este stocat in memoria de lunga durata si nu poate fi obtinut prin procesarea informatiei, nivelul de cunoastere este inexistent sau scazut, iar raspunsul nu poate fi decat presupus [McCarthy, 2000].

Privirea in directia dreapta reflecta o activitate sporita a emisferei stangi a creierului, in timp ce privirea catre stanga este insotita de activarea emisferei drepte – este o relatie emisfera-direcie inversa. Emisfera dreapta este implicata in procesarea informatiei nonverbale, vizio-spatiale, si holistica. Emisfera stanga este specializata in procesarea informatiilor verbale, analitice, secventiale si rationale. Cercetarile mai vechi sugereaza faptul ca persoanele cu emisfera stanga dominanta au tendinta sa priveasca in dreapta si sunt mai analitice, rationale si verbale, in timp ce emisfera stanga este asociata cu privitul in stanga si cu gandirea spatiala, creativa si nonverbala [Barkan, 1971; Day, 1964; Gur, 1975; Iacicino, 1993; Libby, 1970; Libby si Yaklevich, 1973; McCarthy, 2000]. Pe de alta parte, cercetari din ultimii patru ani releva partial faptul ca acest bias atentional catre una din cele doua directii nu este neaparat o marca a dominantei uneia din cele doua emisfere, ci o asimetrie a sitemului dopaminic din creier, aproximatix 15% din populatie avand tendinta sa priveasca in partea dreapta.

EVITAREA PRIVIRII

Evitarea privirii poate fi un mod de management a incarcarii cognitive asociate cu procesarea informatiei din mediul vizual, sau poate servi la atenuarea afectelor sociO-emotionale negative [ex. frica de esec - o emotie auto-constienta]. In cazul copiilor, desi factorii sociali joaca un rol relativ important in evitarea privirii din timpul secventelor pedagogice intrebare-raspuns, in acest caz functia primara a evitarii privirii este de a gestiona incarcatura cognitiva implicata in procesarea informatiilor din mediu. In acest experiment, Doherty-Sneddon [2005] considera ca evitarea privirii este un raspuns al dificulatatii cognitive, nu sociale: in timpul intrebarilor puse fata in fata sau prin intermediul unei legaturi video directe, copiii au evitat privirea mai mult in cazul inerogatoriului fata in fata; cu toate acestea, dificultatea intrebarii a avut o influenta puternica asupra evitarii privirii, indiferent de conditiile interviurilor.

NEUROBIOLOGIA EVITARII PRIVIRII

ContexTul in care comportamentul ocualr are loc este foarte important. De exemplu, cand participantii pot vedea experimentatorul, privitul in jos apare rar, insa cand acesta/aceasta nu este vizibil, privitul in jos apare mult mai des decat in primul caz. De asemenea, cand experimentatorul este vizibil, nu exista o diferenta notabila intre presupunere sau minciuna si comunicarea adevarului in ceea ce priveste comportamentul ocular [pentru participanti]. Cand fata experimentatorului este ascunsa de participanti, acestia mentin contactul vizual mai mult [evitarea privirii apare rar] atunci cand presupun sau mint decat atunci cand spun adevarul. De asemenea, raspunsurile care necesita solicitarea memoriei pe termen lung sunt asociate cu privirea directa. Oamenii sunt in general constienti de comportamentul ocular stereotipic specific minciunii[1] si incearca sa ascunda sau sa mascheze propriul comportament in prezenta celorlalti pentru a se comporta corespunzator d.p.d.v. social [Leathers, 1997]. In absenta altor oameni, comportamentul ocular in minciuna este diferit de cel al comunicarii adevarului. Cu toate acestea, privirea este influentata de cultura si dezvoltare, iar evaluarile oamenilor asupra privirii celorlalti sunt influentate in mod similar. Indivizii folosesc comportamentul ocular pentru a evalua personalitatea si activitatea cognitiva a celorlalti, insa aceste evaluari nu sunt [decat rar] conforme realitatii[2]. Este posibil ca presupunerea, minciuna si gandirea, desi sunt activitati mintale partial diferite, sa declanseze acelasi comportament ocular [McCarthy, 2000].

Sinteza legata de dominanta si activarea emisferelor creierului [McCarthy, 2000]:

• oamenii privesc prima data in partea stanga atunci cand reflecta asupra problemelor spatiale pentru ca este accesata emisfera dreapta a creierului, responsabila pentru procesarea informatiei nonverbale, vizio-spatiale si holostice;
• oamenii privesc prima data in partea dreapta atunci cand reflecta asupra problemelor verbale pentru ca este accesata emisfera stanga a creierului, responsabila pentru procesarea informatiei verbale, secventiale, analitice si rationale;
• oamenii privesc mai mult fie catre stanga, fie catre dreapta in functie de emisfera dominanta a propriului creier.

MEMORIA SI PRIVIREA

In general, memoria este testata prin raport explicit verbal, insa aceaste metoda nu este sigura sau este sensibila la biasul raspunsului. Pe de alta parte, memoria poate fi testata prin monotorizarea miscarilor oculare [EMM - eye movement monitoring], care este o unealta de testera in timp real si mult mai sigura. De exemplu, modelul miscarilor oculare care difera intre o versiune identica si o alta modificata/noua a unei imagini/scene observate anterior releva faptul ca stocarea in memorie a detaliului [sau a detaliilor] modificat s-a produs [Ryan et al., 2010]. Comportamentul ocular este afectat de experientele anterioare, iar memoria are un efect obligatoriu asupra acestui comportament: reprezentarile stocate in memorie pot fi accesate si comparate cu informatiile noi. Mai mult, informatiile stocate anterior in memorie pot influenta zonele si durata fixarilor din acel cadru vizual [Ryan et al., 2007b]. Pe de alta parte, informatia neceasara pentru a recunoaste lipsa sau modificarea unor obiecte dintr-o imagine din mediul real este obtinuta dintr-o zona relativ restransa a acelei imagini/scene, sugerand faptul ca procesarea informatiilor referitoare la elementele/obiectele imaginii este limitata spatial [Henderson et al., 2003], iar modificarile marginale, periferice, din imagine pot fi detectate chiar si fara fixarea catre acestea [Parker, 1978]. Pentru ca sistemul vizual uman este structurat cu o fovee centrala de rezolutie inalta si o rezolutie scazuta inconjuratoare, perceptia mediului este activa si dinamica: de 3-4 ori pe secunda oamenii selecteaza, prin miscari sacadice, o regiune anume a scenei pentru a fi prioritara in procesarea cognitiva si perceptuala [Henderson et al., 2003].

Riggs si colegii [2010] au examinat relatia dintre miscarile oculare si memorie. Tinand cont de efectul de compromis central-periferic[3] al memoriei, patternul privirii – numarul de fixatii – a demonstrat faptul ca memoria este amplificata de emotii in cazul imaginilor prezentate central si este slabita in cazul imaginilor/obiectelor periferice. Mai precis, observarea imaginilor/obiectelor centrale este caracterizata de un efect de repetitie – o diminuare a numarului de fixari pentru scenele vazute in mod repetat, in comparatie cu scenele/imaginile noi [valabil pentru imaginile centrale negative, nu pentru cele neutre]. In acest studiu, comportamentul ocular a putut arata diferenta dintre imaginile nevative centrale noi si repetate/familiare, fapt ce sugereaza ca emotia nu doar sporeste probabilitatea de amintire ulterioara a imaginii, ci si faptul ca poate amplifica viteza cu care o reprezentare de durata se formeaza in memorie. De asemenea, cercetatorii au gasit faptul ca rata fixarilor catre obiectele noi, in comparatie cu cele repetate, a fost mai mare, acest fapt fiind raportat si de alti cercetatori [Ryan et al., 2000, 2007b; Ryan si Cohen, 2004] – regiunile din campul vizual care sunt schimbate/modificate atrag atentia. Se ofera o posibila explicatie pentru aceasta amplificare a vizualizarilor catre noutate [Riggs et al., 2010]: prin cresterea numarului de fixari se poate obtine de catre indivizi o investigatie a schimbarilor din mediu, in special gasirea unei expelicatii pentru ce anume s-a schimbat, si de ce. Tinand cont de acest fapt, este posibil ca scenele vizuale modificate, in contrast cu cele familiare, sa necesite un proces de comparatie mai complex intre stimulul extern [nou] prezentat si reprezentarile interne ale memoriei, fapt care conduce la o ampificare a vizualizarii. Mai mult, aceasta sporire a vizualizarii poate reprezenta o re-legare/consolidare si/sau o actualizare a reprezentarilor memoriei. Deoarece participantii la acest test au aratat o fixare mai rapida si un numar mai mare de fixari catre imaginile noi/modificate, in comparatie cu cele repetate, cercetatorii au ajuns la concluzia ca scanarea vizuala a mediului poate contribui si/sau este relationata cu accesarea constienta a memoriei [Riggs et al., 2010].

 

CLIPIREA

Activitatea mintala poate avea un efect important asupra ratei clipirii. Conversarea si amintirea verbala pot amplifica aceasta rata la peste 20 de clipiri pe minut. Totusi, anumite tipuri de activitate mintala pot reduce rata clipirii: citirea, obiective/sarcinile vizuale complexe, sau folosirea computerului. Ultimul tip de activitate inhiba clipirea spontana printr-un mecanism de marire a timpului dintre clipiri pana ce tinta vizuala dificila este fixata sau recunoscuta [French si Veys, 2007]. De asemenea, activitatile care implica dialogul sau accesarea memoriei sunt asociate cu o crestere a ratei clipirii, insa depinde de trasaturile de personalitate; in timpul dialogului, de obicei in punctuarile dintre fraze si sfarsitul propozitiilor apare clipirea. Se pare ca si stresul este asociat cu o amplificare a ratei clipirii [Hubbard et al., 2006]. Pe de alta parte, fanteziile constiente [daydreaming], care produc fixare vizuala, sunt asociate cu o rata mica a clipirii [Bentivoglio et al., 1997].

Rata clipirii spontane este un indicator clinic de incredere [Shukla, 1985]. Mai mult, studiile farmacologice facute pe primatele nonumane au aratat ca antagonicii dopaminei reduc rata clipirii, iar agonistii o amplifica [Kleven si Koek, 1996]. Clipitul poate fi afectat si de emotii sau dispozitii afective, amplificandu-se in enervare, anxietate si excitare/agitatie [excitement]. Rata clipirii este legata de afectivitate prin activitetea dopaminei din creier: odata ce activitatea aceasteia creste, se amplifica si rata clipirii. Pacientii care sufera de anumite psihize, cum ar fi schizofrenia, au o rata a clipirii relativ mare, in tmp ce boala Parkinson este caracterizata de [1] o rata scazuta a clipirii cauzata de nivele mici de dopamina [French si Veys, 2007] si de [2] miscari faciale periorale [zona gurii, in special buzele] slabe si rare[4] [Deuschl si Goddemeier, 1998].

Rata clipirii este redusa/inhibata in timpul procesarii unui stimul, iar dupa ce procesarea este completa, rata clipirii creste [de obicei brusc; Funkuda si Matsunaga, 1983].

In cazul somnolentei [subiective sau obiective[5]], cei mai buni indicatori sunt durata clipirii, intarzierea redeschiderii pleoapelor, intervalul dintre clipiri, si viteza completa sau standardizata a inchiderii pleoapelor. De asemenea, parametrii sacadici si durata fixarilor arata schimbari specifice odata cu amplificarea somnolentei [Schleicher et al., 2008].

Oboseala este ascociata cu o rata a clipirii mare si, dar si cu durata cliprii mare. Oboseala scazuta [tranzitia de la trezite completa la vigilenta redusa] este indicata de o crestere a frecventei ratei clipirii, iar tranzitia catre somnolenta puternica este acompaniata de o crestere a duratei clipirii. Frecventa/rata si durata clipirii sunt considerate doua aspecte independente ale comportamentului clipirii. Mai mult, o inchidere a pleoapelor completa care dureaza mai peste 500 ms este considerata un microsomn [microsleep]. In timpul starii de trezire totala nu exista o intarziere a inchiderii si deschiderii peloapelor, iar durata este de 1-4 ms. In timpul microsomnului pot sa apara intarzieri de 100 ms. De asemenea, dupa microsomn apare o usoara crestere a vigilentei [Schleicher et al., 2008].

In cazul privirii, viteaza sacadica este un parametru asociat cu oboseala. Pe de alta parte, fixarea nu a fost indentificata ca un indicator al acestei stari, posibil pentru ca fixarile de diferite durate reflecta procese neuronale diferite. Fixarile foarte scurte [< 150 ms] pot fi o categorie distincta cauzata de comportamentul viziomotor de nivel scazut [low level]; poate fi un aspect reflexiv inconstient sau noncognitiv al controlului comportamental. Pe de alta parte, sacadele cognitive sunt considerata a avea o durata de 150-900 ms [150 ms – sacade foarte scurte, 900 ms – prelungite; Schleicher et al., 2008].

Creierul uman este limitat in ceea ce priveste numarul de stimuli care pot fi procesati pe rand. Printre altele, aceasta limitare este demonstrata de clipirea atentionala, care apare in momentele in care doi stimuli mascati sau greu de identificat apar intr-o succesiune temporala apropiata, cum ar fi prezentarile vizuale seriale rapide [rapid serial visual prezentation]: in timp ce primul stimulul [S1] poate fi identificat rapid, performanta celui de-al doilea stimul [S2] este foarte mica daca apare rapid dupa S1 [dupa 100-500 ms]. Consolidarea si procesarea S1 in memoria de lucru ocupa mecanismul limitat al atentiei, lasand resurse mici pentru procesarea S2, deoarece consolidarea S1 nu este completa [pentru o sinteza vezi Shapiro, 2001]. Clipirea atentionala reprezinta nu o miscare anatomica, ci un deficit al identificarii, procesarii sau raportarii S2 si este relationata limitarilor de procesare a memoriei de lucru. Colzato et al. [2008] au cercetat relatia dintre clipirea atentionala si rata clipirii spontana, cea din urma fiind un indicator al functionarii dopaminei [Blin et al., 1990; Karson, 1983; Kleven si Koek, 1996; Taylor et al., 1999]. Cercetatorii au gasit ca dopamina [in special subsistemul DA/D1], care are un rol in procesele memorie de lucru, are si un rol de modulare in clipirea atentionala. Dat fiind faptul ca exista o legatura intre dopamina si memoria de lucru [Goldman-Rakic et al., 2000; Sawaguchi si Goldman-Rakic, 1991], iar dimensiunea clipirii atentionale este data de capacitatea memoriei de lucru a indivizilor [Colzato et al., 2007], marimea clipirii atentionale variaza cu nivelul productiei de dopamina. De asemenea, rata clipirii spontane este un indicator al marimii clipirii atentionale: participantii cu o rata a clipirii mare [cei/cele cu o activitate sportita a dopaminei] au demonstrat o clipire atentionala mai mica, in opozitie cu participantii cu o rata a clipirii redusa [Colzato et al., 2008].

Tot in ceea ce priveste dopamina, Chermahini si Hommel [2010] au gasit o legatra cu creativitatea: gandirea convergenta, desi este asociata cu inteligenta, este corelata negativ cu rata clipirii spontana, sugerand faptul ca un nivel ridicat al dopameniei slabeste/deterioreaza gandirea convergenta. Autorii au semnalat necesitatea unei diferentiei conceptuale ale proceselor implicate in performanta creativitatii. De asemenea, un studiu genetic pe oameni a demonstrat o legatura puternica intre rata clipirii spontane si genotipul DRD4/7, care este relationat de controlul eliberarii dopaminei in striat [in nucleii bazali; dreisbach et al., 2005; Slagter et al., 2010].

Desi multe studii au aratat ca factorii cognitivi influenteaza clipirea, se pare ca si inversul este valabil. Clipirea poate interfera cu memoria vizuala si poate influenta alocarea atentiei vizuale. Memoria pozitiei spatiale a unui obiect sau fenomen este afectata cand clipirea are loc, iar cearea legaturii dintre informatia legata de identitatea stimulului si informatia pozitiei spatiale a aceluiasi stimul este de asemenea afectata, intarziata. Cele doua efecte pot fi rezultatul unei realocari involuntare ale atentiei vizuale, realocare indusa de clipire si asemanatoare cu cea observata in miscarile sacadice ale ochilor. Motivele si circumstantele pentru care clipirea afecteaza cognitia nu sunt inca stiute [Irwin si Thomas, 2010]. Acest fenomen de suprimare cognitiva data de clipire poate fi rezultatul unui amestec neural; clipirea se bazeaza pe cortexul parietal posterior, pe zonele prefrontale, si influenteaza activarea zonelor V1 si V3, iar acest fapt poate coduce la o amestecare cu reprezentarea si procesarea spatiala a informatiei in memoria iconica[6]. Zona prefrontala este o zona corticala superioara care este asociata cu contientizarea schimbarilor din mediu [Irwin si Thomas, 2010; Thomas si Irwin, 2006].

 

 

VARIABILITATEA PUPILELOR

Incarcatura cognitiva este legata de dilatarea pupilei[7]: alocare atentionala sporita, accesarea memoriei, sau interpretarea materialelor dificile [Beatty, 1982b; Steinhauer si Hakerem, 1992]. De semenea, pupilele raman dilatate in timpul in timpul incarcarii cognitive continue [Beatty, 1982a; Siegle et al., 2001]. Hess si Polt [1964] au aratat ca in timpul unor operatii matematice mintale [inmultire], dimensiunea pupilei creste odata cu magnitudinea numerelor. In primele sute de milisecunde, pupilele incep sa se dilate dupa declansarea nevoilor cognitive. Apogeul dilatarii este corelat cu magnitudinea incarcaturii cognitive asociata cu accesarea memoriei [Beatty si Kahnema, 1966] sau cu procesarea afectiva [Hess, 1965; Janisse, 1974]. Mai mult, Kunchinke si colegii [2007] au gasit o diferenta intre cuvintele folosite frecvent si cele cu frecventa de folosire redusa: dilatarea pupilei este mai mare in cazul cuvintelor folosite rar sau deloc; cercetatorii nu au gasit diferente pupilare in ceea ce priveste valenta afectiva a acelor cuvinte. Dilatarea pupilei este asociata cu alocarea resurselor pentru procesarea stimulilor afectivi ca intreg, nu neaparat a valentei individuale acelor stimuli [Kuchinke et al., 2007].

Paulsen si Laeng [2006] au gasit o legatura intre variabilitatea pupilei si sinestezie. Intr-un test bazat pe simboluri colorate, pupilele participantilor s-au dilatat mai mult in cazurile in care simbolul nu era congruent cu culoarea.

Un stimul emotional puternic si neasteptat – tresarirea – poate declansa dilatarea pupilelor chiar si in contextele in care mediul este puternic luminat, indicand faptul ca raspunsul emotional poate trece peste constrictia pupilara. Studii pe animale au aratat ca dilatarea pupilelor apare cu stimularea hipotalausului, talamusului, si a formatiunii reticulare, zone implicate in comportamentul afectiv [Andreassi, 2006].

In cazul reglarii emotionale, dilatarea pupilei este puternica. Incercarile de reglare voluntara a afectelor negative necesita mai multa procesare decat simpla accesare a informatiilor negative [Urry et al., 2006; van Reekum et al., 2007].

Diametru pupilar marit in [adaptat pronind de la Adreassi, 2006]:

• odihna [Lowenstein si Lowenfeld, 1964];
• diamentru pupilei se mareste proportional cu valoarea stimulului [Hess si Polt, 1960];
• durere subiectiva [Chapman et al., 1999];
• poate fi un indicator al excitarii sexuale, insa cercetatorii cred ca raspunsul de dilatare a pupilei la stimulii erotici este mai degraba declansat de combinatia a doua caracteristici ale acestor stimuli: noutate si interes [Chapman et al., 1969; pentu o comparatie intre persoanele heterosexuale si cele homosexuale, vezi Bernick et al., 1971, si Hess et al., 1965];
• pasaje audio citite continand mesaje erotice si neplacute [mutilare] [desi mesajele erotice si cele violente - prezentate separat - au declansat dilatarea pupilei, mesajele neutre au declansat si acestea dilatarea pupilei, insa doar pentru 10 s - nu 60 s ca in celelalte doua cazuri - sugerand un raspuns de orientare initial urmat de deprindere/familiarizare, adica revenirea la stadiul initial al pupilelor; White si Maltzman, 1977];
• reactualizarea [retrieval] memoriei de lunga durata, in comparatie cu cea de scurta durata [Beatty si Keahneman, 1966];
• memoria de scurta durata: pupila se dilata proportional cu numarul de elemente care trebuie amintit [Kahnemean si Beatty, 1967];
• dilatarea este mai mare in amintire [recall] in comparatie cu recunoastere [recognize] – cu cat efortul de accesare a memoriei este mai mare, cu atat pupilele se pot dilata mai mult -, cele doua operatiuni putand reflecta procesari mintale diferite [Stanners et al., 1972];
• generarea unor imagnini vizuale [mintale] pe baza unor cuvinte abstracte [ex. libertate], in comparatie cu termenii mai concreti [ex. casa; Paivio si Simpson, 1966];
• procesarea propozitiilor sau frazelor cu o complexitate gramaticala sporita [Ahern si Beatty, 1981; Beatty, 1982];
• organizarea lingvistica a cuvintelor – crearea unui sens pentru o propozitie – in comparatie cu procesarea propozitiilor deja organizate lingvistic [Beatty, 1982];
• stimulii care produc afecte pozitive sau negative; in cazul afectelor negative, situatia nu este atat de certa, constrictia pupilara data de stimulii negativi fiind controvesata – constrictia poate fi un raspuns limitat la o mica parte a populatiei, sau generata de context [dilatarea pupilei ca urmare a stimulilor negativi sau pozitivi: Lowenfeld, 1966; Woodmansee, 1967; Libby et al., 1973; Janisse, 1974; Partala si Surakka, 2003; penru un rezumat, vezi Andreassi, 2006, p. 299-300];
• Janisse [1974] a gasit o relatie intre dimensiunea pupilei si intensitatea afectiva, indiferent de valenta emotiei;
• diametrul pupilei este legat de viteza de procesare a informatiei – pupila se dilata pana in momentul in care limita resurselor cognitive este atinsa, moment in care apare constrictia; mai mult, dilatarea pupilelor este mentinuta pe toata durata procesarii active [Poock, 1973; Granholm et al., 1996; Peavler, 1974];

Diamentru pupilar mic in [adaptat pronind de la Adreassi, 2006]:

• oboseala [Hess, 1972; Lowenstein si Lowenfeld, 1964]; de exemplu, dimensiunea pupilelor se diminueaza treptat de-a lungul zieli din cauza obiselii – aceasta micsorare poate fi data de activitatea SNP;
• inaintea adormirii [Lowenstein si Lowenfeld, 1964];
• cerere/necesitate de procesare cognitiva excesiva – apare refuzul sau incapacitatea de a continua procesarea [Poock, 1973; Granholm et al., 1996];

---

[1] Este vorba despre comportamentul ocular presupus de fiecare persoana in parte, pentru ca in realitate minciuna nu este asociata cu evitarea privirii. De fapt, nu exista un indicator ceart al minciunii.

[2] Cu toate acestea, persoanele care mentin contactul vizual direct sunt evaluate ca fiind cunoscatoare a unei intrebari anume, iar aceasta evaluare a fost validata intr-un raport de cercetare [McCarthy, 2000], deci nu toate evaluarile sociale sunt neaparat eronate.

[3] Memoria legata de aspectele centrale, periferice, este amplificata, iar aspectele nonemotionale ale evenimentului sunt diminuate [Levine si Edelstein, 2009].

[4] Reflexele m. orbicular al ochiului sunt de obicei anormale in boala Parkinson, insa reflexele periorale si palmomentale apar des. De asemenea, miscarile periorale si rata clipirii sunt amplificate in torticolisul spasmodic [Deuschl si Goddemeier, 1998].

[5] Oboseala subiectiva si cea obiectiva sau masurabiala reprezinta doua aspecte diferite ale oboselii [Ahsberg et al., 2000].

[6] M. ICONICA este un tip de memorie de scurta durata legata de continutul informatiei vizuale. Durata m. iconice este sensibila la factori vizuali precum luminanta campului vizual care precede si urmeaza stimulii [Irwin si Thomas, 2010].

[7] Indiferent de iluminarea constanta si lipsa acomodarii oculare [Paulsen si Laeng, 2006].

EXPRESII FACIALE: ZAMBETUL SI EMOTIILE POZITIVE

Zâmbetul este cea mai întâlnită expresie facială, dar și cea mai ușor de recunoscut [Ekman și Friesen, 1982]. O față “zâmbitoare” poate fi recunoscută chiar și de la distante de 100 de metri [Hager și Ekman, 1979], la fel ca expresia facială a surprizei. Pe lângă rolul evident de semnalare a emoțiilor pozitive, zâmbetul mai are două funcții separate, dar importante [Papa și Bonanno, 2008]:

• funcția intrapersonală, asociată cu auto-reglarea;
• funcția interpersonală, asociată cu amplificarea acelor tipuri de resurse sociale care favorizează copingul odată cu apariția unei probleme.

Zambitul și râsul servesc funcției de întărire a legăturilor afective dintre indivizi prin mijloace de exprimare a emoțiilor pozitive. Sunt de asemenea importante în contextul reacțiilor emoțiilor negative. Zambitul poate fi folosit ca o “strategie de control”, atunci când comunică legături de bază în ciuda emoțiilor negative exprimate, iar râsul poate întrerupe stările afective negative. Unul din aspectele critice ale zâmbetului este eficiența în schimbarea atitudinii observatorului către persoana care zâmbește. Dat fiind faptul că oamenii au răspunsuri perceptuale și comportamentale automate la indicatorii sociali, zâmbetul poate funcționa prin formarea unei impresii pozitive în receptori, în consecință modificând și comportamentul ulterior către emițător. Zâmbetul este unul din comportamentele predominante din flirt, mai ales în cazul femeilor [Mehu et al, 2008]. Zâmbetul apare în:

• politețe [Frank și Ekman, 1996];
• incertitudine [Frank și Ekman, 1996];
• jenă [zâmbet involuntar controlat sau tensionat];
• mascarea unor emoții negative – zâmbet fals [ex. vinovăție, rușine, supărare, dezgust, frică etc.].

Zâmbetul poate reflecta [Soojin, 2000]:

• un obicei dobândit prin observare sau reîntărire;
• cordialitate, simpatie [atracție către o persoană sau un obiect, fenomen etc.], sau alte situații cu valență pozitivă;
• calm;
• anxietate, mai ales socială.

Zâmbetul veritabil se mai numește zâmbet Duchenne, în cinstea cecetatorului francez care a descoperit o mare parte din ce implică [Ekman, 2003]. S-a descoperit faptul că zâmbetele Duchenne, în comparație cu alte tipuri de zâmbete, produc de fiecare data activitate cerebrală; pe de altă parte, zâmbetele voluntare produc schimbări în activitatea regională a creierului, nu toate zâmbetele fiind la fel [Ekman și Davidson, 1993]. Zâmbetul de anticipare este o reacție a unei emoții pozitive.

În zâmbet, mușchii implicați sunt mușchiul zigomatic mare și mușchiul orbicular ai ochiului [împărțit în două subunități], câte unul pentru fiecare parte a feței. Cel din urmă poate fi contractat voluntar doar de o mică parte din populație [~20%], după cum arată studiile [Frank și Ekman, 1996; Ekman et al, 1980]. Este vorba despre partea orbitală a m. orbicular al ochilui [fig. 26.02a], mișcare extrem de greu de efectuat voluntar, acesta fiind în realitate indicatorul cert al unui zâmbet emoțional [Ekman și Keltner, 1997]. Tabelul 26.01 face explică în detaliu cele două acțiuni musculare implicate în zâmbetul veritabil și diferențele dintre acestea.

FIG. 26.01 – COMPARAȚIE ZÂMBET FALS [STÂNGA] – ZÂMBET VERITABIL [DREAPTA]

 A, B – schimbări date de acțiunea m. zigomatic foarte puternică; C – apar modificări în această zonă doar când m. orbicular al ochiului este contractat, mișcarea având ca efecte vizibile coborârea ușoară a sprâncenelor și micșorarea globului ocular. Deosebirea dintre cele două fotografii este subtilă, iar diferența dintre zâmbetul fals și cel Duchenne este vizibilă doar observând mișcarea faciala în dimp real sau în materiale video.

TABELUL 26.01.MUȘCHII FACIALI IMPLICAȚI ÎN ZÂMBETUL EMOȚIONAL [sintetizat din: Ekman și Friesen, 1982; Frank și Ekman, 1993, 1996; Ekman, Friesen și Hager, 2002]
MUȘCHIUL	SCHIMBĂRILE PRODUSE
1. zigimatic mare [UA 12 – fig. 26.02b]		colțurile gurii sunt întinse și ridicate către oasele obrajilor [osul zigomatic]; buzele sunt subtiate datorită acțiunii de sus; când acțiunea este puternică, produce și primele patru schimbări de la punctul 2 al tabelului.
2. orbicular al ochiului, partea orbitală [UA 6 – fig. 26.02a]		ridica obrajii; umflă zona de sub pleoapa inferioară și produce/accentuează ridurile de aici; produce riduri în unghiul exterior al ochiului [comisura palpebrală laterală]; ridica pleoapa inferioară; adună pielea din jurul ochilor înspre globul ocular, acesta fiint mai puțin vizibil; coboară ușor sprâncenele și pielea de sub acestea, creând riduri și umflături între pleoapă superioară și sprâncene – singurul indicator cert al unui zâmbet sincer* [Ekman, 2003b]; globul ocular este mai puțin vizibil, fiind acoperit parțial de pleoape; acțiunea foarte puternică poate ridica ușor buza superioară; crează sau adâncește ridul nasolabial; crează sau adâncește ridul infraorbital.
3. orbicular al ochiului, partea palpebrală [UA 7 – fig. 26.02b]		contractează pleoapele și pielea din jurul lor; globul ocular este mai puțin vizibil, fiind acoperit parțial de pleoape; acțiunea este de regulă mai vizibilă în pleoapa inferioară; ridica pleoapa inferioară; umflă zonă de sub pleoapa inferioară și produce/accentuează ridurile de aici.

* Acțiunea este vizibilă mai ales în epicanthus.

FIG. 26.02 – MUȘCHIUL ORBICULAR AL OCHIULUI [A, B, C]

m. orbicular al ochiului: (A) partea orbitală, (B) partea palpebrală, (C) m. ridicător al pleoapei superioare; m. relaționati: (D) m. zigomatic mare, (E) m. depressor supercilli, (F) m. procerus, (G) m. ridicător comun al buzei superioare și aripii nasului, (H) m. frontal, (I) m. ridicător al buzei superioare.

TABELUL 26.02.CUM ESTE INDICAT ZÂMBETUL – SINTEZĂ [adaptat Frank si Ekman, 1993]
MORFOLOGIE	INDICATOR	MANIFESTARE
	Duchenne	Prezența mușchilor zigomatic mare și orbiculari ai ochilor.
	simetrie	Acțiunea mușchiului zigomatic produce schimbări simetrice pe amândouă părțile feței.
DINAMICĂ	INDICATOR	MANIFESTARE
	acțiune	Declanșare lină, fără iregularități.
	durată	Durata medie totală a acțiunii este de obicei între 1/2s și 5s; nu este atât de scurt sau lung când este amestecat cu emoții negative, deși poate dura și câteva minute atunci când este veritabil.
	sincronizare	Cei doi mușchi implicați își ating apogeul în același timp.

Conform lui Ekman, [Ekman et al, 2005], un zâmbet este veritabil atunci când:

1. este simetric: când fericirea nu este declanșată și zâmbetul este voluntar, acțiunea mușchiului zigomatic mare ce ridcă extremele buzelor poate fi asimetrică. Cu toate acestea, zâmbetul este prezent și pe partea în care acțiunea este mai slabă. La persoanele dreptace zâmbetul voluntar este mai puternic pe partea stânga a feței, viceversa pentru cele stângace;
2. durată: inspecția a zeci de mii de expresii spontane a arătat faptul că durata unui zâmbet emoțional este între 5ms [microexpresie] și 5s. Un zâmbet emoțional poate dura mai mult de 5s atunci când intervine râsul. Bineînțeles, durata poate ține și de context. De asemenea, declanșarea și dispariția zâmbetului nu trebuie să fie bruște, ci progresive.
3. apar acțiunile sincronizate ale mușchilor, descrise în tabelul 26.01.

Zâmbetele combinate cu emoții negative sunt efectuate prin două tehnici de managent facial [Ekman și Keltner, 1997]:

• mascare, prin care un zâmbet acoperă mișcările musculare asociate unei alte emoții;
• falsificare, atunci când se încearcă inducerea în eroare și concluzioarea observatorului că emoția simțită este pozitivă [ex. zâmbetul “nefericit”].

Aspectele temporale ale mișcărilor faciale infuenteaza percepția autenticității unui zâmbet [Krumhuber et al, 2007b]. Decansarea înceată conduce la evaluări pozitive [de cele mai multe ori] ale zâmbetului.  Aceste evaluări sunt însă influențate și de înclinația capului și de sex, demonstârand un efect combinat al acestor trei variabile în ceea ce privește exprimarea și percepția persoanelor. Zâmbetele cu declanșare și anclanșare lînă sunt evaluate ca fiind mult mai sincere decât zâmbetele cu aceste variabile bruște. Persoanele care afișează primul tip de zâmbet sunt evaluate ca fiind de încredere, mai atractive și mai puțin dominante decât cele care afișează zâmbet cu declanșare și anclanșare bruscă. Totodată, dacă apexul muscular este foarte lung, zâmbetul este de cele mai multe ori evaluat ca fiind fals. Evaluarea sincerității și atractivității variază în funcție de înclinarea capului: dacă persoana înclină capul înspre partenerul de conversație sau în direcția privirii, evaluarea este mai pozitivă că în cazul înclinării în direcția opusă. Cu toate acestea, femeile care înclină capul sunt percepute că fiind mai puțin sincere, cel puțin în culturile europene și americane [Krumhuber et al, 2007b].

Mișcarea m. orbicular – partea palpebrală - este o trăsătură morfologică ce domină efectele trăsăturilor dinamice. Cu toate acestea, dinamica faciala în sine este suficientă pentru modelarea percepției și a deciziilor, independentă față de trăsătura morfologică. Evaluarea încrederii pe baza formei statice a feței poate fi făcută chiar și în cadurul unor timpi de expunere foarte mici [Krumhuber et al, 2007a], fiind un proces intuitiv și foarte rapid care impilica regiuni ale creierului cum ar fi amigdala. Se poate ca în oameni să fi evoluat un sistem de evaluare a sincerității pe baza indicatorilor nonverbali: această teorie este compatibilă cu teoriile economiștilor care afirmă faptul că un sistem de cooperare nu ar fi evoluat dacă oamenii nu ar fi fost capabili să distingă persoanele cooperante de cele necooperante [Krumhuber et al, 2007a].

DIFERENȚE ÎNTRE SEXE 

Femeile zâmbesc mai “mult” decât bărbații, indiferent de frecvența, durata și intensitatea acțiunilor. Însă acest lucru nu se întâmplă mereu: femeile și bărbații zâmbesc în acceași măsură în anumite contexte:

• atunci când știu că nu sunt observate de altcineva — femeile zâmbesc mai des atunci când știu că sunt evaluate;
• atunci când sunt în aceeași situație cu un bărbat [status, ocupație etc];

Alte diferențe:

• când climatul emoțional este negativ, femeile zâmbesc mai des decât bărbații;
• bărbații au tendința să interpreteze sexual comportamentul pozitiv al femeilor;
• bărbații sunt mai puțin exacți în identificarea corectă a zâmbetelor emoționale.

Puterea socială [autoritatea], sexul și zâmbetul sunt conectate într-un set complex de relații. Oamenii cu autoritate puțină nu zâmbesc mai mult decât cei cu autoritate mare: într-o relație caracterizată de autoritate asimetrica, primii au tendința să zâmbească mai des datorită faptului că sunt obligați, într-o oarecare măsură, să recurgă la acest lucru indiferent de modul în care se simt cu adevărat. Cu cât o persoană are o autoritate mai mare, cu atât opțiunea de a zâmbi este mai liberă.

Totodată, persoanele [indiferent de sex] care zâmbesc sincer sunt evaluate pozitiv de către ceilalți. Zâmbetele-D sunt evaluate ca fiind mai expresive, naturale, sociabile, relaxate, și mai plăcute [Frank et al, 1993].

 

NEUROBIOLOGIA ZÂMBETULUI

Zâmbetele diferite implică căi neurale diferite. Zâmbetul veritabil implică rute mai degrabă subcorticale decât corticale; zâmbetul non-D necesită control cortical mai mare. Adaosul mesajelor nonemotionale, sociale, ale zâmbetului implică de asemenea și alte zone din creier în producerea zâmbetului [Matsumoto și Lee, 1993].

Cu cât zâmbetul este amestecat în mod mai complex cu alte mișcări faciale, cu atât neurologia care îi stă la bază este mai comlicata, mai ales în comparație cu simpla distincție a tractrilor piramidal-extrapiramidal. De exemplu, zâmbetul care implică mesaje legate de caracterul potrivit d.p.d.v social necesită o combinație de căi neurale “spontane” și învățate care conduc la nervul facial. Rezultatul – doar activarea m. zigomatic mare – poate avea loc datorită [1] lipsei inervării m. orbicular, [2] suprimării corticale, sau amândoura. Utilizări sociale diferite ale zâmbetului pot implica grade diferite de inhibare sau stimulare a m. orbicular al ochiului, relevând un sistem complex și bogat de influențe neurale asupra nervului facial [Matsumoto și Lee, 1993].

RÂSUL 

Râsul și zâmbetul au consecințe sociale diferite, fiind totodată și două experiențe distincte. Mușchii implicați în zâmbet sunt de asemenea implicați și în râsul involuntar/emoțional, însă nu doar aceștia [Ruch și Ekman, 2001].

Râsul se poate declanșa în stări emoționale diferite și foarte probabil există diferențe morfologice certe între răsuri [ex. batjocură, dispreț, jenă, anxietate]. Râsul intens produce mișcări ale corpului și capului, pe lângă cele faciale obligatorii. Mușchii zâmbetului sunt mereu folosiți în râs, dar situația este variabila pentru ceilalți mușchi faciali, care pot fi folosiți sau nu. Exact ca în cazul zâmbetului fals, inactivitatea mușchiului orbicular al ochiului poate indică faptul că râsul este forțat [Ruch și Ekman, 2001].

În râs se relaxează o serie de mușchi faciali cum ar fi masseter sau pterigoid pentru a permite coborârea mandibulei și un flux de aer sporit. Primele cercetări asupra râsului [ex. Darwin] au arătat faptul că în râs mușchii faciali sunt tensionați sau că reacția râsului activează toți mușchii faciali. Această afirmație este falsă – de exemplu, muscii din zonă frunții sunt relaxați. Mișcările corpului pot constă în datul capului pe spate, mișcări repetate din umeri sau îndreptarea trunchilui, având legătură cu fluxul de aer necesar. Alte mișcări care apăr des [Hall și Allin, 1897; Ruch și Ekman, 2001]: 

• punerea coatelor pe genunchi;
• mișcări bruște laterale;
• mâinile sunt smucite sau “aruncate” în aer;
• bătăi din picioare;
• tremurarea întregului corp;
• mâinile acoperă ochii sau/și gura;
• copiii pot face sărituri sau rostogoliri;
• rotirea călcâiului;
• datul din cap.

AMUZAMENTUL 

Dacă amuzamentul a evoluat din înstinctul umane de joacă, atunci coborârea mandibulei și expunerea gâtului care acompaniază înclinarea capului pot indica lipsa ostilității, deși amuzamentul poate să apară și în comportamente de agresiune, cum ar fi șicanarea [Shiota et al, 2003].

Acțiuni faciale si extrafaciale:

• zâmbet Duchenne [UA 6+12];
• mișcarea bruscă a capului, chiar și atunci când nu apare râsul;
• înclinarea capului în lateral [UA 55 sau 56];
• UA 26, 27;

DORINȚĂ SEXUALĂ

Acțiuni faciale si extrafaciale:

• lingerea buzelor [Keltner și Schiota, 2003];
• scoaterea ușoară a limbii [Keltner și Schiota, 2003];

Nu este specificat dacă acești indicatori faciali sunt involuntari sau voluntari [embleme].

IUBIREA ROMANTICĂ

Acțiuni faciale si extrafaciale:

• înclinarea corpului în față [Keltner și Schiota, 2003];
• zâmbet Duchenne [Keltner și Schiota, 2003];
• postura extinsă a corpului și înclinarea în față a acestuia [Keltner și Schiota, 2003];
• priviri reciproce [Keltner și Schiota, 2003];

ADMIRAȚIE-VENERAȚIE 

Acțiuni faciale si extrafaciale [Shiota et al, 2003; Keltner și Buswell, 1996]:

• ridicarea părții interioare a sprâncenelor [UA 1];
• ridicarea pleoapei superioare [UA 5];
• coborârea mandibulei [UA 26];
• înclinarea capului în față [UA 57];
• inhalare [sau inhalări].

MÂNDRIA

Mândria poate fi diferențiata de alte emoții pozitive, ca amuzamentul sau ușurarea. Expresia emoțională a mândriei este universală și implică elemente faciale, dar și extrafaciale [Shiota et al, 2003; Traci și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008]. Cu toate acestea, postura corpului în sine nu poate exprimă mândrie, cum nici expresia faciala singulară nu o poate face.

Apăsarea buzelor poate indică determinare sau încercarea de control a emoției. De asemenea, zâmbetul este mai slab în comparație cu, de exemplu, amuzamentul, reflectând diferențele sociale ale mesajelor exprimate de cele două emoții. De asemenea, apare foarte des comportamentul specific neștiinței, sau lipsei de informație [ex. ridicarea umerilor], însă care poate fi interpretat aici ca un comportament de negare sau ascundere a emoției sau a reacției emoționale vizibile.

Acțiunile faciale și extrafaciale [Shiota et al, 2003; Tracy și Robins, 2004; Tracy și Matsumoto, 2008]:

• zâmbet Duchenne [UA 6+12];
• apăsarea buzelor [UA 24];
• postura extinsă a corpului;
• îndreptarea spatelui și expunerea pieptului;
• mișcarea ușoară în sus a capului [UA 53];
• strângerea pumnilor, eventual odată cu ridicarea totală a membrelor superioare;
• punerea mâinilor pe șold.

SISTEMUL AFECTIV

O incarcare timpurie de organizare a sistemului afectiv:

[articolul original]

Multimodal Emotion Recognition Test (MERT)

Testarea abilităţilor de recunoaştere a stării afective pe baza unor materiale video şi audio:

https://cms2.unige.ch/cisa/panel/webexpemanager/bin-release/PublicApplications.html?sid=1000&lang=ENG&demo=0&token=random#

MICROEXPRESIILE FACIALE

[FOTO EXPRESII FACIALE]

Conform teoriei emoţiilor diferenţiate, există două tipuri de expresii faciale emoţionale: complete şi subtile. Cele subtile pot fi:

• parţiale: atunci când mişcările musculare nu implică decât o porţiune a feţei; acest aspect este însă valabil doar în teoria emoţiilor diferenţiate.
• slabe: intensitatea contracţiei musculare este foarte scăzută.
• microexpresii: mişcări faciale care durează foarte puţin.

TABELUL X_01.EXPRESII FACIALE SUBTILE
ASPECT	TIPUL EXPRESIEI	POSIBILITATI DE APARITIE
structură/ configuraţie	parţială	începutul unei emoţii; emoţie slabă; emoţie diminuată; încercare nereuşită de a ascunde o emoţie.
intensitate	slabă	emoţie slabă; emoţie diminuată; încercare nereuşită de a ascunde o emoţie.
durată	microexpresii	suprimarea deliberată a unei emoţii; reprimarea inconştientă a unei emoţii.

Luarea deciziilor este o parte integrală a vieţii. Unele decizii sunt luate pe baza unor fapte raţionate, în timp ce altele sunt luate foarte rapid luând în considerare doar dovezile disponibile în acel moment. În ultimul scenariu, mintea umană nu evaluează în mod conştient factorii de contribuţie variaţi; în schimb, de cele mai multe ori stimulul este evaluat ca bun/corect sau rău/greşit. Un număr mare din aceste decizii foarte rapide sunt de ordin social şi sunt făcute atunci când există contact vizual – de cele mai multe ori atunci când există comunicare verbală. Când un om minte, încercând să înşele sau să îşi ascundă emoţiile, corpul exercită anomalii subtile care pot fi percepute şi folosite în procesul de luare a deciziilor de către observatori [Ekman, 2001]. Printre aceşti indicatori vizibili se număra ridicarea umerilor, a sprâncenelor etc. Aceste anomalii sunt atât de consistente şi pline de informaţii încât cercetătorii le-au denumit microexpresii [Godavarthy, 2010].

Microexpresia poate fi descrisă ca fiind un model involuntar al unei mişcări [corporale sau faciale] care este suficient de expresiv pentru a fi observabil, însă este insificient de scurt [ca durată] pentru a exprima o emoţie [Ekman, Rolls et al, 1992]. Sunt foarte subtile şi uşor de ratat: de obicei, o microexpresie facială durează între 1/25 şi 1/5 secunde [Porter şi ten Brinke, 2008], în timp ce o expresie normală durează mai multe secunde. Microexpresiile nu sunt strict faciale [deşi articolul de faţă se referă doar la acestea], putând să apară în aproape orice parte a corpului, fiind clasificate, pe baza tipului de modificare a unei expresii emoţionale, în trei tipuri [Porter şi ten Brinke, 2008]:

1. expresii simulate: atunci când microexpresia nu este acompaniată de o expresie autentică, mişcările fiind voluntare.
2. expresii neutralizate: atunci când expresia autentică este suprimata, iar aspectul feţei rămâne neutru.
3. expresii mascate: atunci când o expresie autentică este mascată complet de o altă expresie falsă.

Tipul 1 este cel mai uşor de detectat, pentru că este o acţiune directă şi nu presupune alte obstacole [Godavarthy, 2010].

Deci microexpresiile faciale sunt mişcări musculare care au o durată foarte mică de apariţie, expunere şi dispariţie [Haggard şi Isaacs, 1966; Ekman şi Friesen, 1969]. Când un om încearcă în mod deliberat să îşi ascundă emoţiile [sau când în mod inconştient le reprimă], pot să apară aceste expresii faciale involuntare. Microexpresiile sunt un indicator cert al faptului că o emoţie este ascunsă, dar nu arată şi motivul sau metoda de cenzură. Pot fi rezultatul unei alegeri deliberate în care persoana ştie cum se simte, dar nu vrea să arate; sau, pot să apară ca rezultat al unei reprimări, în care persoana nu ştie ce simte, iar cenzura este inconştientă [Ekman, 2003]. Ca orice expresie faciala emoţională, microexpresiile faciele sunt involuntare, deci inconştiente, cel puţin în momentul producerii – doar expresia faciala este involuntară, însă cenzura care o produce poate fi conştientă [Ekman, 1997]. Aceste mişcări sunt o “pasăre rară”: nu toţi oamenii le produc. De asemenea, viteza cu care o emoţie apare şi este afişată afectează percepţia acelei expresii [Kamachi et al, 2001].

Durata de afişare fiind foate scurtă, aceste acţiuni sunt observate extrem de rar în timp real — sau, mai bine zis, pot fi observate dar nu şi corect interpretate. Există programe pentru PC-uri care îmbunătăţesc abilitatea de a observa microexpresiile faciale în timp real [ex. M.E.T.T. - Microexpression Training Tool, sau S.E.T.T. – Subtle Expresioan Training Tool], însă doar 85% din oameni le pot observa cu antrenament. Sunt şi mai greu de observat atunci când persoana care le produce vorbeşte.

Poate cel mai important aspect al microexpresiilor este că deşi acestea sunt încercări incomplete şi nereuşite de a suprima sau reprima exprimarea unei emoţii, sunt doar un semnal al faptului că o emoţie s-a produs, nu un indicator cert al minciunii.

Cel mai proeminet domeniu de aplicare a detectării microexpresiilor este detectarea minciunilor. Deşi tehnologia de detectare a microexpresiilor nu este încă o realitate, i s-au găsit trebuinţe în alte domenii. Cercetătorii lucrează la modalităţi de identificare a durerii fizice a pacienţilor folosind microexpresiile [Littlewort et al, 2009] şi pentru măsurarea gradului de vătămare a nervilor din regiunile faciale. Cercetarea procesării semnalelor sociale evoluează folosind microexpresiile în detectarea plictiselii [Schuller et al, 2009]. De asemenea, cercetătorii au început să folosească detectarea automată a microexpresiilor în consilierea psihologică, cum ar fi problemele de cuplu [Godavarthy, 2010].

Ca rezultat al amenininţării teroriste, în S.U.A. a apărut un program de antrenament bazat pe descoperirile lui Paul Ekman [Frank, 2007], care afirmă că microexpresiile constau în mişcări faciale complete şi de durată foarte scurtă. Acest program de antrenament masiv pregăteşte angajaţii în securitate să identifice potenţialii suspecţi, în mare parte prin citirea emoţiilor ascunse facial ale pasagerilor din aeroporturile americane. Cu toate acestea, până recent [Porter şi ten Brinke, 2008] aspectul morfologic al microexpresiilor propus de Ekman nu au fost dovedit empiric: microexpresiile faciale constau în mişcări parţiale, care nu implică toate cele trei zone expresive ale feţei umane [bărbie/buze, nas/obraji, sprâncene/frunte]. Este foarte probabil ca pregătirile care se bazează în prezent pe indentificarea microexpresiilor complete [tabelul X_01] să fie înşelătoare.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Ekman, P. (1997). Expressive Behavior and the Recovery of a Traumatic Memory: Comments on the Videotapes of Jane Doe. Child Maltreatment, 2 (2), 113-116.
2. Ekman, P. (2001). Telling Lies: Clues to Deciet in the Marketplace, Mariage, and Politics, Ed. 3. New York: Norton.
3. Ekman, P. (2003). Emotions Revealed. New York: Times Books.
4. Ekman, P., Friesen, W. V. (1969a). Nonverbal Leakage and Clues to Deception. Psychiatry, 32 (1), 88-106.
5. Ekman, P., Rolls, E. T., Perrett, D. I., Ellis, H. D. (1992). Facial Expressions of Emotion: An Old Controversy and New Findings [and Discussion]. Philosophical Transactions: Biological Sciences, 335, 63-69.
6. Frank, T. (2007). Airport Security Arsenal Adds Behavior Detection. USA Today.
7. Godavarthy, S. (2010). Microexpression Spotting in Video Using Optical Strain. Theses and Dissertations, 1642.
8. Haggard, E. A., Isaacs, K. S. (1966). Micro-Momentary Facial Expressions as Indicators of Ego Mechanisms in Psychotherapy. Gottschalk, L. A., Auerback, A. H. (ed.). Methods of Research in Psychotherapy. New York: Appleton-Century-Crofts.
9. Kamachi, M., Bruce, V., Mukaida, S., Goyba, J., Yoshikawa, S., Akamatsu, S. (2001). Dynamic Properties Influence the Perception of Facial Expressions. Perception, 30, 875-887.
10. Littlewort, G. C., Bartlett, M. S., Lee, K. (2009). Automatic Coding of Facial Expressions Displayed During Posed and Genuine Pain. Image Vision Comput., 27, 1797-1803.
11. Porter, S., ten Brinke, L. (2008). Reading Between the Lies. Psychological Science, 19, 508-514.
12. Schuller, B., Muller, R., Eyben, F., Gast, J., Hornler, B., Wollmer, M., Rigoll, G., Hothker, A., Konosu, H. (2009). Being Bored? Recognising Natural Interest by Extensive Audiovisual Integration for Real-Life Application. Image Vision Comput., 27, 1760-1774.

REZUMATUL CELOR DOUA POZITII TEORETICE PRINCIPALE ALE ACTIUNILOR SI EXPRESIILOR FACIALE. IMPLICATII TEORETICE

Ce exprimă expresia facială? Ţinând seama de emoţii, există două poziţii majore care specifică anticiparea testabilă a expresiilor faciale:

1. Teoria emoţiilor distincte – TED – [Ekman; Izard; Tomkins], care afirmă faptul că programele afective ale emoţiilor primare produc configuraţii de răspuns prototipic ce include tiparele de expresii faciale specifice unei emoţii;
2. Modelul componenţial al emoţiilor  – MCE – [Ellsworth & Smith [1985]; Frijda [1986]; Roseman [1984]; Scherer [1984]] care postulează faptul că elementele individuale ale unei expresii faciale sunt determinate de rezultatul evaluării şi de efectul acestor evaluări asupra comportamentului motor.

Mişcările faciale au şi funcii comunicative, non-afective. De exemplu, un zâmbet sau o încruntare pot avea un înţeles diferit. Mişcările faciale pot fi folosite ca semnale de reglare a vorbirii [ex. semnal back-channel], ilustratori, ca mijloc de semnalare a relaţiei [ex. când un cuplu discută un subiect dificil, zâmbetul poate indica faptul că deşi există dezacord, relaţia nu este în pericol], sau ca indicator pentru procesarea cognitivă [ex. încruntarea apare în dificultate cognitivă sau fizică].

Mai mult decât atât, mişcările faciale pot avea mai multe semnificaţii simultan: de exemplu, încruntarea poate indica faptul că ascultătorul nu înţelege ce i se comunică [dificultate cognitivă]; în acelaşi timp încruntarea este un răspuns al ascultătorului [comunicativ], indicând dezacord şi semnalând faptul că vorbitorul trebuie să fie mai explicit; în final, ascultătorul poate indica faptul că devine mai supărat în mod progresiv pe această dificultate de înţelegere a conţinutului sau a modului în care interacţiunea decurge.

1. TEORIA EMOŢIILOR DIFERENŢIATE

Ipoteză: Expresiile faciale exprimă emoţiile primare prin intermediul unor programe afective. Teoreticianul cel mai responsabil pentru redescoperirea lucrării de psihologie seminale ale lui Darwin, Tomkins [1962, 1963, 1984], a sugerat faptul că sistemul afectiv constă într-un număr limitat de emoţii primare [sau fundamentale] care sunt legate direct de sistemul motivaţional. Adept al lui Darwin, Tomkis susţine faptul că emoţiile sunt deservide de programe afective evoluate filogenetic[1], codificate genetic şi universale. Deşi Tomkins nu a descris în detaliu natura acestor programe, ipoteza era data de faptul că anumite situaţii declanşatoare [pe care Tomkins le-a căutat în diferite grade de excitarea neuronală (neuron firing, eng.)] ar declanşa automat un model de reacţii care variază de la răspunsuri fiziologice periferice la inervaţii musculare, în special în faţă şi voce. Acest concept al emoţiilor primare şi distincte a fost dus mai departe separat de către Paul Ekman şi Carroll Izard. Aceştia au extins teoria şi au încercat să obţină evidente empirice pertinente, ţinând seama în mod special de apariţia [onset] ontogenetică timpurie a patternurilor emoţiilor distincte, modelarea expresiilor faciale prototipice specifice unui număr limitat de emoţii, şi de universalitatea acestor patternuri. Dat fiind numărul limitat de emoţii primare propus, teoreticienii acestei ipoteze postulează un mecanism al emoţiei combinat pentru a explica variabilitatea expresiilor faciale găsite prin observare sistematică în cadrul contextelor naturale şi o varietate mare de stări emoţionale. Această tradiţie teoretică, denimită concepţia programului afectiv al emoţiei [Griffiths, 1997] a dominat cea mai mare parte a cercetării până în prezent şi încă este unul din cele mai influente modele. Asumpţia generală făcută de protagoniştii acestei tradiţii este că există un număr limitat de emoţii primare caracterizate de o evoluţie continuă şi care apar ca rezultat unor condiţii declanşatoare specifice [stimuli], fiind totodată determinate de programe de răspuns specifice unei emoţii anume, programe care sunt univerale şi congenitale.

În ultimii ani, atât Ekman cât şi Izard şi-au elaborat ideile teoretice ţinând seama de o varietate mare de emoţii pe care oamenii le trăiesc în experienţele zilnice, definind conceptul unui repertoriu redus de programe afective rigide. Izard admite importanţa efectelor mediului şi culturii asupra dezvoltării afective şi evidenţiază interacţiunile multiple dintre cogniţie şi procesele afective. Pe de alt parte, Ekman [1994] vorbeşte despre familii emoţionale. Deşi aceste teorii continuă să prezică patternuri de răspuns specific, în special expresii faciale prototipice pentru emoţiile primare, autorii nu au susţinut sau elaborat [după cum sugera Tomkins] un program afectiv neuromotor care stă la bază răspunsurilor specifice. Ekman sugerează abordarea noţiunii de program afectiv că fiind o metaforă şi, urmându-l pe Mayr [1974], propune programele afective că fiind programe deschise ce pot fi modificate de cultură sau de învăţarea individuală. Acest concept ia în considerare şi explică diferenţele individuale ale expresiilor şi posibilitatea ca unele elemente ale modelului prototipic pot fi absente într-o anumită expresie. Cu toate acestea, ţinând cont de mecanism, Ekman presupune existenţa unor circuite diferite pentru răspunsurile diferite ce caracterieaza fiecare emoţie, şi totodată propune faptul că programele afective pornesc automat şi sunt rezistente la schimbare. Ekman sugerează că nu toate diferenţele dintre membrii unei familii afective pot fi diferenţiate prin mişcările faciale, ci mai degrabă prin voce[2].

Izard [1971, 1993] afirmă faptul că expresiile faciale ale unor emoţii distincte sunt congenitale, iar în consecinţă aceste expresii sunt preadaptate şi funcţionale la naştere. Cu toate acestea, Izard observă că expresiile prototipice complete apar foarte rar în ortogenie[3] sau de-a lungul vieţii, expresia via subseturile elementelor critice/esenţiale fiind mult mai comună.

Teoreticienii emoţiilor distincte, deşi sublinieaza că producerea cvasi-automată a expresiilor faciale ale emoţiilor primare este o parte a sistemului programului afectiv evolutiv, autorii au subliniat puternic funcţia comunicativă a afişărilor expresive în cadrul contextelor sociale. Aceasta implică faptul că expresia specifică unei emoţii anume ar trebui să aibă o recunoaştere corectă de către observatorii emoţiei exprimate. Astfel, prototipicabilitatea percepută a unei expresii ar trebui să fie un indicator rezonabil al reprezentativităţii expresiei respective pentru programul afectiv cere-i stă la bază. Ekman şi colaboratorii săi au subliniat de asemenea abilitatea oamenilor de a controla şi modela expresiile în funcţie de regulile de afişare socio-culturale sau să producă expresii volunare în scopuri strategice [adică în funcţie de atitudine].

O mare parte din dovezile empirice care susţin această teorie a emoţiilor distincte au fost produse cu ajutorul unei paradigme de recunoaştere. În ciuda unor dezbateri despre afirmaţiile făcute în ceea ce priveşte universalitatea expresiilor faciale prototipice, fără îndoială expresiile faciale produse conform specificaţiilor protagoniştilor acestei ipoteze sunt recunoascute trans-cultural cu o acurateţe mai bună decât hazardul. Potenţialul mare de comunicare al trăsăturilor expresiilor faciale prototipice în procesul de recunoaştere este de asemenea subliniat şi de succesul enorm al emoticoanelor din serviciile de e-mail şi measgerie instantă. Cu toate acestea, există încă dubii în ceea ce priveşte validitatea datelor ale acestor recunoaşteri ca fiind o dovadă a existenţei unui set de emoţii primare. Mai recent, Scherer şi Grandjean au demonstrat faptul că din expresiile faciale emoţionale prototipice pot fi deduse nu doar emoţii, ci şi patternuri de evaluare şi tendinţe de acţiune, cu o acurateţe doar puţin mai redusă decât în cazul de sus.

În general, există dovezi slabe [date de studiile de producţie a expresiilor] pentru o versiune stabilă şi evidentă a teoriei emoţiilor distincte, care prezice faptul că emoţiile primare sunt caracterizate puternic de patternuri complete ale expresiilor faciale prototipice. Rămâne întrebarea legată de programele deschise care produc patternuri incomplete, după cum afirmă Ekman. Până în momentul de faţă [mai 2011] nu există nici predicţii/anticipări sistematice pentru subseturile prototipurilor parţiale, nici colecţii de date empirice pertinente.

 

2. TEORIA MODELELOR COMPONENŢIALE ALE EMOŢIILOR

Ipoteză: Expresiile faciale expun componente ale procesului emoţional, ca modelat de către rezultatele evaluării. În contrast cu poziţia programului afectiv, teoriile componentiale ale emoţiilor definesc emoţia ca fiind un proces care generează activitate cognitivă, excitare fiziologică, expresie motoare, tendinţe de acţiune şi senzaţii subiective. O mare parte din aceste teorii afirmă faptul că aceste componente sunt legate [sau chiar sincronizate] în cadrul unui episod emoţional. Deşi aceşti teoreticieni de obicei nu susţin ideea unui număr redus şi strâns organizat de emoţii primare [şi eventualele amestecuri dintre acestea], ci mai degrabă optează pentru noţiunea unui număr mare de emoţii puternic diferenţiate, au tendinţa să accepte existenţa familiilor emoţionale globale. Astfel, Scherer a sugerat conceptul emoţiilor modale [modal emotions, eng.], definite ca patternuri [cu apariţie deasă] de evaluare sau tipuri de evenimente care sunt întâlnite universal de către organisme [ex. tristeţea în cazul pierderii]. Astfel, modelele componentiale pun la îndoială faptul că expresiile faciale indică emoţii diferenţiate; mai degrabă, cercetătorii propun faptul că emoţiile au un caracter emergent[4] bazat pe interacţiunea diferitelor componente conduse de către evluarea unui eveniment declanşator [stimul].

Una din trăsăturile majore ale teoriilor componenţiale este efortul de a interpreta legătura dintre declanşarea emoţiei şi patternul de răspuns într-n mod mai explicit decât în cazul TED. Teoreticienii au început să dezlege problema anticipărilor detaliate ale schimbărilor fiziologice, expresive şi motivaţionale de aşteptat să se producă ca o consecinţă a rezultatelor unei evaluări anume. Scherer, în modelul sau de proces componenţial, propune faptul că efectele eferente[5] ale rezultatului evaluării acumulate secvenţial constituie în mod cumulativ patternul de răspuns unic, specific inidividului şi contextului, pentru o emoţie data.   Această abordare teoretică este mai puţin cunoscută. MCE este bazat pe ideea că în timpul evoluţiei emoţia a fost optimizată să servească următoarele funcţii:

1. evaluarea mediului;
2. reglarea sistemului;
3. prepararea şi direcţionarea acţiunii;
4. comunicarea reacţiei şi a intenţiei comportamentale;
5. monitorizarea stării interne şi a interacţiunii mediu-organism.

Acest model anticipează faptul că rezultatele verificării evaluărilor vor genera patternuri de rapsuns adecvate.

În consecinţă, anticipările pentru expresia faciala au fost elaborate pe baza câtorva clase de factori determinanţi:

• efectele schimbării fziologice;
• pregătirea acţiunilor motoare instrumentale specifice;
• producerea semnalelor socio-comunicative.

Primii doi factori pot fi subsumati sub denumirea dată de autor: efecte de îndemnare [push factors], care sunt schimbări interne ce afectează sistemul motor expresiv. În contrast, funcţia semnalării sociale este servită de efectele de atracţie [pull effects] — în special configuraţiile de semnal vizuale sau auditive care fac parte din codul de comunicare împărtăşit social. Aceste clase de determinanţi interacţionează strâns. Prima clasă de determinanţi poate fi împărţită în trei clase majore de funcţiuni instrumentale ale organelor faciale [buze, nas, urechi] şi de tractul vocal [gură, faringe, laringe]:

1. materie în trecere [lumina, aer, lichide, solide] din şi către organele interne [ex. în serviciul respiraţiei, metabolismului, şi secreţiilor glandelor];
2. poziţionarea organelor senzoriale pentru recepţia optimă a stimulării [ex. ridicarea sprâncenelor sau dilatarea nărilor];
3. acţiunea directă asupra obiectelor sau a altor organisme [ex. muşcare sau lingere].

Dată fiind determinarea multifactorială a muşchilor sistemelor orofaringian şi orofacial, şi a faptului că cereri diferite asupra sistemului pot fi mai mult sau mai puţin predominante în situaţii aparte, pot fi făcute doar preziceri aproximative.  Tabelul F1 arată modelul procesului pe componente şi prezicerile pentru mişcările faciale care rezultă din verificarea de evaluare individuală. Acest model sugerează faptul că rezultatele cumulative ale unei serii secvenţiale de verificări[6] produc o varietate largă de emoţii cu un pattern complex. În ciuda acestei variabilităţi, poate fi identificat un număr de emoţii modale. Expresia finală care rezultă din acest proces cumulativ şi secvenţial poate fi prezisă pe baza ipotezelor din tacelul F1 şi din profilele de evaluare prezise teoretic pentru emoţiile modale majore. Configuraţiile faciale prezise ca rezultat final pentru un număr de emoţii modale, aşa cum sunt bazate pe mecanismul descris, sunt prezente în tabelul F2.

Puţine studii ale teoriei MCE au folosit paradigma recunoaşterii. Wehrle, Kaiser Schmidt şi Scherer [2000] au demonstrat ca feţe umane construite sintetic atât pentru emoţiile distincte, cât şi pentru anticipările MCE, au obţinut rezultate foarte similare. În contrast, comparată cu TED paradigma de producere a fost mult mai frecvent folosită de către teoreticienii componenţiali, oferind dovezi intrigante în ceea ce priveşte legăturile directe dintre criteriile de evaluare şi elemente specifice expresiilor faciale. [codificarea unitatilor de actiune este prezenta aici]

TABELUL F1.ANTICIPĂRILE TEORIEI PATTERN-COMPONENŢIALE PENTRU U.A. ULTERIOARE REZULTATELOR VERIFICĂRII EVALUĂRII UNUI STIMUL
VERIFICAREA EVALUĂRILOR	REACTIE FACIALĂ [SAU EXTRAFACIALĂ]
verificarea noutăţii
noutate	UA 1+2, 5; UA 4+7, 26, 38; contact vizual
cunoaştere anterioară	-
verificarea agreabilitatii intrinseci
agreabil	UA 5, 26, 38; 12, 25; contact vizual
dezagreabil/ neplăcut	UA 4, 7, 9, 10, 15, 17, 24, 39; UA 16, 19, 25, 26; evitarea contactului vizual
verificarea importanţei obiectivului/nevoii
nerelevant	-
relevant şi consecvent	relaxare musculară; stimul ajutător: schimbare trofotropică şi elemente specifice răspunsului agreabilităţii; stimul obstructiv: schimbare trofotropică şi elemente specifice răspunsului dezagreabilităţii;
relevant şi discrepant	UA 4, 7, 17, 23; contact vizual; stimul ajutător: schimbare ergotropică şi elemente specifice răspunsului agreabilităţii; stimul obstructiv: schimbare ergotropică şi elemente specifice răspunsului dezagreabilităţii;
verificarea potenţialului de coping
fără control	hipotonia musculaturii faciale; UA 15, 25, 26, 41, 43; daca apare plans – UA 1, 4; evitarea contactului vizual;
control şi putinţă mare	UA 4, 5; 7, 23, 25; 23, 24, 38; contact vizual intens [holbare]
control şi putinţă scăzută	UA 1, 2, 5, 20, 26, 38; contact vizual de verificare/monitorizare
verificarea normei/auto-compatibilităţii
depăşirea [surpass, eng.] standardelor interne/externe	schimbare ergotropica şi elemente specifice răspunsului agreabilităţii şi al putinţei mari
încălcarea standardelor externe/interne	schimbare ergotropica şi elemente specifice răspunsului dezagreabilităţii şi al putinţei reduse [roşire; mişcări corporale: evitarea activă a contactului comunicativ]

Notă: intensificarea tendinţelor de aciune este indicată de numere. 1 = creştere; 2 = creştere poternica; [1] = creştere potenţială.

1. UA 1 şi 2 apar des ca răspuns la noutate şi lipsa controlului [vigilenţă, acuitate vizuală]. Frecvenţa acestora este semnificativ mai mare pentru emoţiile în care evaluările noutăţii şi ale controlului scăzut sunt proeminente.
2. UA 4 rezultă cel mai des din evaluarea neprevăzutului, discrepanţei, şi obstacolului. Apare în majoritatea emoţiilor negative, în special în supărare, disperare, tristeţe, dezgust, şi frică. De asemenea, UA 4 poate să apăra scurt în contextul unei emoţii pozitive doar dacă un eveniment neaşteptat produce un efect agreabil.
3. UA 5 apare de asemenea ca rezultat al evaluărilor noutăţii şi controlului scăzut, cel mai probabil în serviciul vizualului. Corespunzător, apare frecvent alături de UA 1 şi 2, mai ales în panică şi disperare [despair]. Acţiunea apare de asemenea frecvent în interes. Combinaţia dintre UA 5 şi UA 23 poate exprima fixarea ameninţătoare asupra unei ţinte.
4. UA 6 şi UA 12 apar în exprimarea emoţiilor pozitive. Cu toate acestea, UA 6 apare şi în dezgust sau deznădejde, însă d.p.d.v. anatomic această mişcare poate să apăra în dezgust ca o consecinţă a UA 9 sau 10 [prima apărând atât în dezgust cât şi în disperare, iar a adoua doar în dezgust sau dispreţ].
5. UA 7 apar exclusiv în iritare sau dispreţ, posibil împreună cu holbatul.
6. UA 9 este o acţiune rară ce apare în anumite forme de dezgust sau în furia combinată cu dezgustul.
7. UA 10 este proeminentă în dispreţ şi dezgust.
8. UA 11 are o apariţie semi-deasă doar în panică sau disperare.
9. UA 13 apare în mândrie, iar în combinaţie cu UA 17  [şi bineînţeles  6+12] poate fi un semnal convenţional  reuşitei/câştigului.
10. UA 14 apare în dispreţ şi plictiseală, şi uneori în ruşine [ca o consecinţă a auto-dispreţului].
11. UA 20 apare în disperare şi frică. În combinaţie cu UA 23, mişcarea apare în supărare.
12. La fel ca UA 1 şi 2, UA 25 şi 26 apar frecvent în majoritatea emoţiilor şi deci au o interpretare ambiguă, însă această apariţie frecventă poate fi atribuită combinării emoţiilor cu surpriză.
13. UA 27 apare în doar trei emoţii foarte intense: furie, panică, sau disperare. Este posibil a acţiunea să fie legată de vocalizarile cu o amplitudine ridicată şi de accentuarea faciala a acestor vocalizări.

Tabelul F3 conţine acţiunile presupuse să apară în ordinea determinată de secvenţa verificărilor evaluării.

După cum s-a explicat în introducere, anticiparea făcută în teoriile emoţiilor distincte pentru apariţia UA specifice este derivată din descrierea expresiilor emoţionale prototipice ale unui număr redus de emoţii primare. În contrast, teoriile componentiale şi-au dezvoltat propriile anticipări pe baza unor argumente specifice în ceea ce priveşte funcţiile adaptive ale unităţilor de acţiune faciale care pot să apară în procesarea informaţiei, în tendinţele de acţiune adaptive, sau în semnalele comunicative.

Atât experienţa cotidiană, cât şi cercetarea comportaentului nonverbal au demonstrat că o mare parte din expresiile emoţionale spontane sunt  multimodale[7]. Principalul motiv pentru acest fapt este că majoritatea emoţiilor apar în contexte sociale, cu interacţiuni interpersonale care de multe ori implică discurs verbal. Când apare expresia emoţională în cuvântare, aceasta este în mod natural acompaniată de expresii faciale şi gesturi, chiar şi oratorii profesionişti sau actorii având dificultăţi în manipularea independentă a canalelor de comunicare diferite ale expresiilor emoţionale. Dată fiind producerea multimodală puternic integrată a enunţurilor emoţionale, observatorii umani reacţionează puternic în cazul discrepanţelor dintre canalele de comunicare, iar disocierea este considerată un indicator al patologiei sau minciunii. Câteva exemple de grupări/clustere:

• UA 1+2+4+11: această combinaţie poate fi interpretată ca un semnal al atenţiei şi concentrării;
• UA 13+17+23: o combinaţie rară în literatura de specialitate;
• excitare vocală redusă: F0 redus, amplitudine redusă, energia upper frequency redusă, care apare mai ales în stări pasive, depresive, excitare fiziologică redusă;
• agitaţie multimodală: excitare vocală intensă, UA 5 şi 27, întinderea braţelor în lateral, ilustratori;
• resemnare multimodală[8]: excitare vocală redusă, flux verbal redus, colapsul părţii superioare a corpului [umeri, cap], UA 14, UA 41, auto-manipulatori;
• supriza pozitivă multimodală[9]: flux verbal inens, UA 6+12, UA 25+26, mişcări dese din cap;
• depresie: au fost găsite trei patternuri specifice depresiei:
  • activitate faciala redusă: poate fi interpretată ca fiind lipsă de interes sau apatie, datorită lipsei sau diminuării impulsurilor comportementale;
  • tensiune afectivă negativă [1]: UA 20, 24;
  • tensiune afectivă negativă [2]: UA 14, 1+2, 12.

[further reading - english]

---

[1] FILOGENÍE s. f. 1. originea și evoluția organismelor animale și vegetale de-a lungul timpului; filogeneză. 2. ramură a biologiei care studiază filiația speciilor și dezvoltarea lor în cursul vremii. (< fr. phylogénie) Sursa: MDN

[2] valabil mai ales în cazul emoţiilor pozitive

[3] ORTOGENÍE s. f. ansamblu de preocupări, dezvoltarea normală a omului; planificare, control al nașterilor. (< fr. orthogénie) Sursa: MDN

[4] EMERGÉNT, -Ă adj. (Despre radiații, corpuri) Care iese dintr-un mediu după ce l-a străbătut. ◊ Teoria evoluției emergente = teorie idealistă și metafizică cu privire la procesul dezvoltării, potrivit căreia apariția noilor calități este absolut spontană și imprevizibilă. [< fr. émergent, cf. lat. emergere – a ieși]. Sursa: DN

[5] EFERÉNT, -Ă, eferenți, -te, adj. Care duce (în afară).  – Din fr. efférent.
Sursa: DEX ’98

[6] 1 – relevanţa evenimentului; 2 – implicaţiile pentru nevoile, obiectivele şi valorile majore; 3 – abilitatea de a face faţă acestor consecinţe; 4 – semnificaţia/importanţa normativă a evenimentului.

[7] MULTIMODALITATEA reprezinta modurile de exprimare multiple ale unei expresii emotionale [ex. expresia faciala, vocala, si miscarile corpului, toate combinate].

[8] emoţiile caracterizate de resemnarea multimodala sunt rezultatul evaluărilor controlului scăzut şi resemnării, cum ar fi tristeţea, ruşinea, sau plictisala

[9] generată de un rezultat pozitiv neaşteptat

DATE GENERALE DESPRE MISCARILE SI EXPRESIILE FACIALE

PRODUCEREA MIŞCĂRILOR FACIALE

Mişcările faciale voluntare îşi au originea în şanţul central al cortexului şi ajung la faţă prin sistemul motor piramidal. Mişcările faciale involunatare, ca cele implicate într-o expresie emoţională, se formează în nucleele corticale şi ajung la faţă prin sistemul motor extrapiramidal. Expresiile faciale – împreună cu cele vocale – sunt direct conectate de zonele creierului care sunt implicate în emoţii, motiv pentru care cuvintele şi mişcările corporale nu sunt la fel de certe în ceea ce priveşte puterea de exprimare.

Majoritatea muşchilor faciali sunt inervaţi de către al VII-lea nerv cranian, care provine din trunchiul cerebral. Nervul include o rădăcină motoare care furnizează fibrele musculare somatice către muşchii feţei, scalpului şi urechii exterioare, permiţând mişcări musculare, inclusiv expresii faciale. Nervul facial primeşte impulsuri din arii multiple ale creierului. Muşchii din partea de jos a feţei sunt reprezentaţi în cortexul motor mai mult decât muscii din partea de sus a feţei, permiţând acţiuni voluntare mai dese şi mai uşor de executat şi învăţat. Acest fapt asigură un control mai bun al regiunilor faciale necesare pentru articularea vorbirii.

Cei 40 de muşchi funcţionează anatomic independent. Musculatura facială este unică: include singurii muşchi somatici care sunt ataşaţi parţial de structura osoasă şi parţial de piele; prin urmare, mişcările faciale sunt specilizte pentru expresie. De asmenea, faţa este unul din puţinele locuri ale corpului în care unii muşchi nu sunt ataşaţi deloc de os [ex. muşchiul orbicular al ochiului, sau muşchiul orbicular al gurii].

Expresiile faciale sunt rezultatul principal al mişcărilor stereotipice ale pielii faciale şi fasciei[1] datorate contracţiei muşchilor faciali în anumite combinaţii. Aceste contracţii formează cute, linii şi riduri şi produc mişcarea unor puncte de referinţă ale feţei [ex. marginile sprâncenelor sau colţurile buzelor]. Există studii care au demonstrat faptul că sunt prezente indicii vizibile ale tensiunii musculrare măsurabile cu ENG-ul, deşi cu ochiul liber nu este vizibilă nici o mişcare.

Factorii genetici influenţează expresia faciala emoţională. S-a ajuns la această concluzie după ce au fost studiate perechi de gemeni separaţi la naştere şi părinţii naturali ai acestora. Emoţiile pozitive sunt mai pronunţate decât cele negative în ceea ce priveşte moştenirea genetică transmisă de la patinte la copil. Durata expresiilor este parţial moştenită, iar intensitatea foarte rar. Pe de altă parte, indivizii orbi congenital învaţă să îşi gestioneze comportamentul facial.

DIFERENŢA DINTRE MIŞCAREA FACIALĂ ŞI EXPRESIA FACIALĂ

Nu există doar una, ci o întreagă familie de expresii faciale pentru fiecare familie afectivă. Aceste familii includ variaţii ale intensităţii, eforturi de controlare a expresiei, şi forma particulară a emoţiei. Faţa umană conţine peste 40 de muşchi ale căror mişcări pot să formeze zeci de mii de combinaţii faciale distincte. O expresie facială poate oferi câteva tipuri diferite de informaţii, inclusiv semnale emoţionale sau nonemotionale. Deşi există conexiuni între afecte şi acţiunile faciale, aceste legături sunt variabile. Acţiunile faciale rapide servesc o varietate de funcţii: expresii faciale afecive, articulare, îngurgitare şi miros, reglarea respiraţiei orale şi nazale, protecţia şi lubrifierea ochilor. Mai mult decât atât, acţiunile care implică o singură regiune faciala au de cele mai multe ori o semnificaţie ambiguă.

Alte tipuri de informaţii pot fi identitatea personală, rasa, sexul, temperamentul, personalitatea, frumuseţea şi atractivitatea [tabelul X5a]. Expresiile faciale pan-culturale/universale [Ekman] sunt una din caracteristicile emoţiilor, restul fenomenelor nu exprimă emoţii ci dispoziţii, atitudini sau preferinţe.

Cele mai multe acţiuni faciale nu semnalează un afect:

• expresii faciale instrumentale: sunt relaţionate activităţilor care ajută la satisfacerea nevoilor corpului sau administrarea unei emoţii;
• acţiuni faciale emblematice: gesturi simbolice faciale învăţate, al căror înţeles este specific doar unei anumite categorii de oameni [ex. “a face cu ochiul”, scoaterea limbii etc.];
• semnalele faciale conversaţionale: includ acţiuni care punctueaza un cuvânt sau o frază. Acestea ajută la ilustraea unui discurs, pot regla sau monitoriza interacţiunea socială încurajând vorbitorul să continue, pot fi folosite pentru a cere mai multă informaţie, sau pot anticipa o întrerupere în discurs.

Există o diferenţă între configuraţia expresiilor [muşchii specifici folosiţi într-o expresie] şi dinamica expresiei [amplitudinea-durata configuraţiei]. Prima specifică tipul emoţiei, iar a doua [dinamica expresiei] specifică intensitatea. Dispoziţiile şi disfuncţiile emoţionale sunt caracterizate de dinamici faciale unice, însă nu au şi o configuraţie faciala specifică. De exemplu, intro-o dispoziţie aparţinând tristeţii o persoană este mereu pregătită să simtă tristeţe, care poate fi declanşată foarte uşor. Perioadele de tristeţe vor fi în general mai lungi, mai intense şi mai dificil de reglat ca de obicei. De asemenea, aceste caracteristici sunt mai pronunţate în depresie.

Acţiunile faciale distincte şi expresiile nu sunt limitate la interacţiunile interpersonale, ci pot de asemenea reflecta procese intrapersonale. Oamenii se angajează în comportamente orale ascunse [ex. apăsarea buzelor sau vorbire internă - subvocalizare] când citesc în tăcere. Întrucât sunetele şi mişcările corpului care ilustrează vorbirea sunt intermitente, faţa chiar şi în răspuns poate oferi informaţii afective.

Din anumite mişcări faciale se pot deduce procese cognitive în curs de desfăşurare [ex. reflexia, meditaţia, imbufnarea [moroseness, eng.], încăpăţânarea, decizia, sau determinarea]. Când o emoţie se manifestă, în faţă sau voce, fie marco- sau fie micro-, nu dezvăluie şi sursa. Se poate observa când cineva este supărat, dezgustat sau încântat, însă nu se poate şti din expresie dacă emoţia a fost generată de sine sau de exterior, dacă sursa este imaginată sau reală, prezentă sau nu, sau către cine este îndreptată expresia emoţiei. Sursa generatoare poate fi dedusă doar din contexul în care expresia emoţională este afişată, dar nimic nu este cert.

Nu se ştie cu siguranţă câte expresii [nu doar faciale] sunt universale, adică valabile în orice cultură, naţionalitate, rasă, vârstă şi epocă. Până acum există evidenţe [uneori incerte] pentru următoarele: supărare, frică, dezgust, surpriză, tristeţe, bucurie, dispreţ, ruşine, jenă, vină, veneraţie, simpatie, posibil durere şi sperietură. S-a sugerat că există expresie universală pentru jenă şi veneraţie, dar acestea, ca şi în cazul mândriei, depind de voce, poziţia şi mişcările corpului. Expresiile faciale emoţionale sunt înnăscute, nu învăţate; nu apar numai ca o consecinata a acţiunii unei persoane din exterior, ci şi din cauza comunicării verbale. Expresiile nu sunt guvernate de procesul discursului, ca regulile de sintaxa, de exemplu, ci pot să apară ca răspuns la înţelesul cuvintelor. Fiecare expresie emoţională furnizează informaţii diferite:

• antecedentul, evenimentele care au produs expresia;
• gândurile persoanei, planuri, aşteptări/anticipări, memorii;
• starea psihică internă a persoanei;
• o metaforă;
• acţiuni viitoare posibile ale persoanei;
• ce ar dori o persoana să facă observatorul expresiei;
• un cuvânt emoţional.

IMPORTANŢA MIŞCĂRILOR ŞI A EXPRESIILOR FACIALE

Din tot comportamentul nonverbal – mişcările corpului, postură, privire, proxemică, voce – faţa este dominantă, dar şi cea mai complicată, probabil fiind cea mai confuză pentru oameni. În mare, este dominantă penru că este mereu vizibilă, mereu furnizând de informaţii. Nu există echivalent facial pentru manevra de ascundere a mâinilor în buzunar, de exemplu. În timp ce sunetele şi mişcările corpului care ilustrează un discurs sunt intermitente, faţa chiar şi în răspuns oferă informaţii despre emoţii sau dispoziţii. Multe comportamente nonverbale nu apar când cineva este singur, sau apar doar extrem de rar. De exemplu, este neobişnuit ca o persoană să gesticuleze un salut când este în singurătate totală [excepţie făcând anumite disfuncţii mintale]. Cu toate acestea, expresiile faciale emoţionale pot fi destul de intense când o persoană este singură. Acestea nu apar numai în prezenţa altor oameni, iar situaţiile sociale le pot inhiba.

Faţa este dominantă şi datorită faptului că o parte din simţuri sunt localizate aici [miros, gust, văz, auz]. Este locul prin care areul, apa şi mâncarea intră în corp. Este sursa vorbirii, iar ceea ce este auzit este determinat în parte de mişcările buzelor observate în timpul cuvântării. Faţă comandă atenţie pentru că este simbolul sinelui. În general, oamenii deduc trăsături de personalitate din aspectul facial: evaluările făcute după o expunere de 100 ms sunt foarte asemănătoare cu evaluările făcute când nu există o expunere atât de mică a unei feţe, sugerând faptul că cele 100 ms sunt suficienţe pentru formarea unei impresii [relativ stabile]. Toate evaluările [atractivitate, încredere, competenţă, agresivitate etc.] care sunt făcute într-un interval de expunere mult mai mare cresc doar încrederea în acea evaluare.

ASPECTE MORFOLOGICE ŞI DINAMICO-TEMPORALE

Durata declansării [onset, eng.] reprezintă intervalul de timp de la declanşarea mişcării până la intensitatea maximă a acesteia, care se numeşte apogeu [apex, eng.], acesta din urmă durând până ce mişcarea începe să se diminueze. Anclanşarea [offset, eng.] reprezintă durata de timp de la sfârşitul apogeului până la dispariţia completă a mişcării.

Efectul mişcării asupra percepţiei mişcărilor faciale subtile apare în:

• furnizarea unei monstre mai dense a mişcării;
• furnizarea informaţiilor referitoare la dinamică;
• facilitarea procesării configuraţiei;
• amplificarea percepţiei schimbării.

Manifestarea dinamică a unei expresii faciale asigură informaţii temporale unice despre acea expresie, informaţii care nu sunt disponibile într-o expunere statică a expresiei. Alt mod prin care mişcarea poate afecta percepţia acţiunilor faciale este prin rolul său asupra modului de procesare angajat de către observator. În literatura percepţiei faciale este făcută adesea o distincţie între procesarea bazată pe configuraţie şi cea bazată pe trăsături. Prima implică relaţii între trăsături, iar a doua se concentrează asupra trăsăturilor individuale. Prin folosirea manipulării, cum ar fi inversarea feţei, care distruge procesarea configuraţiei, investigatorii au demonstrat că recunoaştere faciala se bazează în mare parte pe informaţia configuraţiei. Deşi mai puţin concludente, câteva studii oferă de asemenea dovada faptului că evaluarea expresiilor faciale depinde parţial de informaţia oferită de configuraţie[2].

Proprietăţile dinamice ale expresiilor faciale au un rol important în percepţia expresiei, prin transmiterea unor informaţii cruciale referitoare la înţelesul unei expresii de către un observator. Schimbări temporale minime ale mişcărilor faciale pot fi suficienţe pentru influenţarea impresiei generale aspura unei persoane, inclusiv asupra personalităţii. Există evidenţe recente care arată faptul că aspectul facial influenţează evaluarea competenţei persoanei respective şi afectează atitudinea. Aceste efecte sunt – cel puţin parţial – legate de evaluări automate ale sincerităţii bazate pe aspectul facial care se produc în mai puţin de o secundă. De asemenea, de cele mai multe ori mişcarea unui singur muchi facial crează impresia că toată exprsia este schimbată. Totodată, durata unei expresii este direct proporţională cu intensitatea acesteia. O expresie foarte scurtă ca durată, dar intensă, sugerează faptul că emoţia este disimulata în mod conştient sau automat. O expresie care durează mult dar are o intensitate scăzută este un semn că emoţia este controlată în mod deliberat.

Chiar şi la o intensitate scăzută, bucuria şi surpriza sunt mai uşor de recunoscut decât celelalte emoţii. Emoţiile negative necesită o claritate a semnalului mai mare, necesară recunoaşterii optime a acesteia. Ca o sursă de semnalare socială, emoţiile negative necesită o diferenţiere mai mre deoarece este important pentru observatori să distingă precis natura unei emoţii anume. De asemenea, există diferenţe culturale ale interpretării efectelor fizionomiei faciale. De exemplu, americanii interpretează [în cazul unei expresii a fricii] ridicarea extremă a pleoapei superioare ca fiind un semn al unei frici foarte intense, în comparaţie cu pleoapa superioară ridicată moderat; pentru japonezi, interpretarea ridicării extreme a pleoapei este diferită: frică mai puţin intensă. Expresiile faciale trebuie de asemenea să îndeplinească o serie de criterii în ceea ce priveşte intensitatea musculară pentru a putea fi numite expresii emoţionale. De exemplu, tragerea colţurilor buzelor în jos şi ridicarea bărbiei – mişcări specifice tristeţii – trebuie să fie la o intensitate medie sau scăzută pentru a părea veritabile[3].

Modelul componenţial, care este în contrast cu modelul pe categorii, afirmă faptul că măcar câteva componente care contribuie la o expresie faciala sunt în mod inerent semnificative. Expresiile emoţionale au o structură coerentă, sistematică, ce are un înţeles, iar considerarea componentelor individuale care contribuie la acea structură pot revela direct multe informaţii despre proprietăţile ce stau la baza emoţiei care este exprimată. De exemplu, faptul că expresia-prototip a fricii şi cea a surprizei implică ridicarea sprâncenelor şi a pleoapelor superioare indică ceva despre proprietăţile pe care aceste două afecte le împart — posibil incertitudinea şi încercarea de a o reduce prin mărirea câmpului vizual.

Există un consens aproape general în ceea ce priveşte anumite acţiuni musculare care combinate produc expresiile universal recunoscute ale bucuriei, tristeţii, dezgustului, supărării, şi fricii. Cele mai multe acţiuni musculare individuale apar în mai multe expresii. Cu toate acestea, cele mai multe emoţii nu sunt exprimate de activitatea unui singur muşchi, sau a unui grup de muşchi, expresia fiind ambiguă. Totodată, expresiile “complete” sunt extrem de rare, fiind de cele mai multe ori constrânse de reguli culturale sau individuale de afişare. De exemplu, se pare că oamenii sunt în general mai puţin expresivi în prezenţa persoanelor străine şi au tendinţa să diminueze expresia afectelor negative când sunt în prezenţa orcărui om, străin sau apropiat [valabil cel puţin pentru culturile europene şi americane].

La cel mai general nivel, tabelul X2 sugerează două grupări distincte de acţiuni faciale, fiecare dintre acestea oferind informaţii cu o semnificaţie dimensională largă. O grupare, care include încruntarea şi o varietate de activităţi musculare ale gurii, codifică informaţii despre plăcerea/agreabilitatea subiectivă a afectului, inclusiv evaluările acelui afect, cum ar fi un obstacol perceput sau anticiparea nevoii de mărire a efortului. A două grupare, care include ridicarea sprâncenelor şi activităţile musculare din jurul ochilor, codifica informaţii despre activitatea atenţională asociată unui afect, inclusiv certitudinea şi/sau noutatea unei situaţii. A treia dimensiune corespunde stimulării, care se reflectă mai degrabă în intensitatea mişcărilor faciale decât în prezenţa sau absenţa unor acţiuni faciale specifice. Multe din acţiunile faciale care sunt asociate cu atenţia codifică de asemenea şi informaţii ale unei dimensiuni suplimentare ce corespunde contolului personal. Acţiunile faciale asociate cu atenţia sporită sunt valabile şi pentru un nivel scăzut de controlabilitate.

Activitatea cardiovasculara este posibil să opereze în serviciul cererilor metabolismului asociate cu sporirea efortului, iar ritmul cardiac covariază direct cu anticiparea efortului; conductanţa pielii este strâns legată de procesele atenţiei. O serie de cercetători au relaţionat schimbările anumitor parametri ai activităţii cardiovasculare nivelului de efort pe care o persoană îl exercită sau se pregăteşte să îl exercite. Aceşti parametri includ creşterea ritmului cardiac şi a presiunii vasculare; diminuarea rezistenţei periferice [care reflectă deschiderea vaselor de sânge periferice pentru a creşte nivelul sângelui oxigenat către muşchii periferici]; creşterea temperaturii pielii [care reflectă creşterea fluxului sanguin rezultat din diminuarea rezistenţei periferice]. În adiţie, Pacchinenda şi Smith [1995] au observat faptul că schimbările conductanţei spontane a pielii sunt posibil corelate cu schimbările încărcăturii cognitive.

TABELUL X2.DIMENISUNILE EVALUĂRII ASOCIALTE CU ANUMITE ACŢIUNI FACIALE INDIVIDUALE
	actiunea faciala
dimensiune	UA 4	UA 1+2	UA 5	UA 7[4]	UA 12	UA 25+26	UA 23	UA 17
plăcere/agreabilitate	-				+	+	-	-
discrepanţă/obstacol	+
anticiparea efortului	+
atenţie		+	+			+
certitudine		-		+
noutate		+	+
control		-	-			-
“+”  indică faptul că acţiunea faciala se intensifică odată cu creşterea nivelului semnificaţiei dimensiunii; “-“ indică intensificarea expresiei faciale odată cu descreşterea semnificaţiei dimensiunii [ex. controlul scăzut este asociat cu ridicarea sprâncenelor]

 

PERCEPŢIA ŞI RECUNOAŞTEREA FACIALĂ

Percepţia se referă la procesele care apar relativ repede în timpul ulterior declansării stimulului şi se presupune că se bazează în mare parte pe cortexuri senzoriale timpurii şi că realizează procesarea trăsăturilor imaginii vizuale şi a configuraţiei. În acest sens percepţia ar permite executarea asupra sarcinilor care necesită crearea unor evaluări exclusive despre proprietăţile vizuale, geometrice ale stimulului, cum ar fi abilitatea de a face deosebire între diferenţele dintre două chipuri care sunt vizualizate simultan.

Prin contrast la informaţia pe care percepţia timpurie se presupune că operează, toată care este disponibilă de regulă din structura vizuală a stimulului, recunoaşterea necesită cunoştinţe adiţionale care nu pot fi obţinute exclusiv din inspecţia trăsăturilor vizuale ale stimulului. Recunoaşterea necesită cunoştinţe despre mediu; astfel, necesită un anumit tip de memorie. Una din ele mai simple forme de recunoaştere este numită memoria de recunoaştere [recognition memory, eng.] şi poate implica pur şi simplu abilitatea de a memora o informaţie despre proprietăţile perceptuale timpurii ale imaginii vizuale, care ar putea fi comparată ulterior cu o altă imagine. Această formă de recunoaştere ar putea fi suficientă pentru a face diferenţa între două chipuri care sunt prezentate în momente separate de timp.

Tendinţa spontană de sincronizare a expresiilor faciale cu cele ale celorlalţi oameni este des denumită contagiune emoţională. S-a sugerat fie că această contagiune este condusă de imitarea motoare [ex. mimică], fie că este un aspect observabil al emoţiei care apare când este observată emoţia corespunzătoare în ceilalţi — având ca bază capacitatea empatică a omului.

MIŞCARI VOLUNTARE VERSUS INVOLUNTARE

Experienţa emoţională poate varia de la a fi reflex [caracterizată de percepţia pierderii controlului şi de restabilirea rapidă a acţiunilor faciale] la a fi reflexiva/de reflecţie [caracterizată de un simţ de previzibilitate şi control]. Expresiile faciale emoţionale de reflex [ex. dezgustul ca răspuns la un miros neplăcut] poate fi mai “exploziv” şi stereotipic în apariţie şi deci poate fi mai dificil de eliminat decât emoţiile reflexive.

Expresiile faciale comunică informaţii, însă cuvântul “comunică” este special aici — nu implică faptul că expresiile sunt doar intenţionate. Deşi mişcările pot fi făcute voluntar, expresiile faciale emoţionale sunt involuntare. S-a descoperit faptul că efectuarea voluntară a mişcărilor faciale asociate unei emoţii generează schimbări automate ale sistemului nervos vegetativ şi ale celui central. Expresiile faciale emoţionale sunt produse printr-un mecanism automat de stimuli cognitivi, declanşând neuroni care controlează muşchii faciali [însă recunoaşterea şi producerea expresiilor faciale emoţionale poate fi condiţionată de cultură]. Această reacţie este obligatorie: un om poate încerca să intervină în aparenţa unei expresii, poate întrerupe acţiunea muşchilor faciali [ex. relaxându-i], dar nu poate alege să întrerupă impulsurile nervilor faciali. Toate expresiile faciale emoţionale sunt involuntare — expresiile faciale emoţionale, nu toate mişcările muşchilor faciali, pentru că primele sunt substituite mişcărilor faciale.

Poate fi făcută o distincţie între activităţile motoare care se află sub controlul inputului[5] aferent[6] [activitate de reflex[7]] şi cele dirijate de un program central [activitate involuntară sau voluntară]. Intr-un reflex, outputul unui stimul unimodal[8] este unimodal, iar outputul efector[9] nu  afectează imputul receptor. Într-un model-reflex al unei secvenţe de acţiuni [ex. mersul], fiecare răspuns generează o nouă stare senzorială/senzitivă care la rândul ei generează următorul răspuns al secvenţei. Deşi activitatea de reflex este integrată în majoritatea activităţilor motoare ale mamiferelor şi este importantă pentru executarea corectă a mişcărilor-şablon complexe, aceasta nu domină activitatea motoare. În schimb, studiile indică faptul că un program central model reprezintă mai bine controlul celor mai multe mişcări-tipar sau repetitive.  Termenul central se referă la faptul că răspunsurile sunt influenţate în primul rând de activităţi neurale care sunt descendente creierului, iar termenul este folosit în contrast cu cognitiv deoarece este mult mai general. Welford [1974] a propus un mecanism central în trei trepte:

1. imputul este analizat şi stocat momentan;
2. semnalul este relaţionat unui răspuns [sau inhibării unui răspuns];
3. răspunsul selectat este executat.

De atunci, această formulare a fost revizuită pentru a exprima primele două trepte ca fiind dependenţe de feedback. Astfel, în acest model, noua stare senzorială setată de fiecare răspuns poate influenţa – însă nu determina – următorul răspuns[10].

Mişcările controlate de un program central se pot produce într-o manieră stereotipică şi pot avea o apariţie de tip reflex, însă mai degrabă constituie unităţi comportamentale decât reflexe. Fiecare specie are predispoziţii congenitale pentru a da un răspuns, înclinaţii care pot facilita sau deteriora învăţarea.

Existenţa unor programe motoare rudimentare [posibil congenitale] nu exclude dezvoltarea prin învăţare a unor programe motoare complementare sau mai cuprinzătoare pentru reglementarea acţiunilor faciale. Mai mult decât atât, mişcările voluntare sunt caracterizate de acte de iniţiere a mişcărilor raportabile verbal şi deliberate. Odată ce mişcarea este începută, este posibil ca aceasta să fie efectuată de mecanisme programate central sau de mecanisme de reflex motor. Prin urmare, programele motoare înnăscute şi specifice sunt baza expresiilor şi comportamentelor mai complexe şi mai flexibile, care înşele pot deveni componente automate ale unor tipare mai complexe de expresii şi acţiuni volitive. Cu toate acestea, dezvoltarea unor programe motoare cuprinzătoare/extensive nu necesită mascărea completă a efectelor proceselor afective primitive asupra respunsurilor motoare rudimentare. În cadrul acţiunilor faciale rapide se disting:

• acţiuni de reflex care se află sub controlul imputului aferent;
• acţiuni rudimentare de tip reflex sau impulsive care acompaniază emoţia şi procesarea informaţiei mai puţin diferenţiată [ex. acţiuni de orientare] care pare a fi controlată de programe motoare înnăscute;
• acţiuni spontane adaptabile, multilaterale şi variabile cultural, care se pare că sunt mediate de programe motoare învăţate;
• acţiuni voluntare maleabile [într-un anumit grad].

Astfel, anumite mişcări, în special ale muşchilor faciali, sunt văzute simplu ca fiind capacitatea de procesare limitată a unei persoane, mişcări libere faţă de controlul deliberat pentru evocarea acestora, şi ca fiind asociate cu [deşi nu neapărat pentru] procesarea emoţională şi simbolică. Cu siguranţă, învăţarea contribuie la dezvoltarea acestor răspunsuri, însă există şi predispoziţii congenitale pe care răspunsurile învăţate se bazează.

Plânsul, murmurul, şi ulterior articularea implică acţiunile musculaturii circumorale [periorale]. De exemplu, consoanele bilabiale [ex. b, p, m] sunt articulate prin apropierea buzelor, iar consoanele labiodentale [ex. f, v] sunt articulate prin atingerea dinţilor superiori cu buza inferioară. Muşchii orbiculari ai gurii controlează toate miscrile buzelor şi s-a sugerat faptul că procesarea limbajului poate fi deci asociată cu mişcările din regiunea circumorala. Prin urmare, aceste mişcări pot fi informative în ceea ce priveşte gradul de procesare verbală.

MIŞCĂRI FACIALE REFERENŢIALE

Expresiile referenţiale sunt conştiente şi intenţionate, mai puţin atunci când devin un tic nervos. Acestea sunt mişcări faciale care se referă la o emoţie ce nu este simţită de persoana care efecueaza mişcările respective. Persoana se referea la o emoţie, exact cum ar face-o prin cuvinte, dar arătând într-un mod clar faptul că afectul nu este simţit. Expresiile referenţiale arată ca cele emoţionale, însă diferă din două motive. Primul motiv este că observatorul emoţiei poate greşi comparaţia dintre emoţii, crezând că cea arătată este veritabilă. În al doilea rând, emoţia trebuie să fie transformată tocmai cu scopul de a reduce şansele ca observatorul emoţiei să înţeleagă greşit mesajul transmis de expresia referenţială.

Transofrmarea unei expresii emoţionale într-una referenţială are loc atât în cadrul intensităţii, cât şi al morfologiei. De obicei, durata expresiei referenţiale este mai scurtă sau mai luga decât cea a emoţiei veritabile şi implică un singur set de mişcări faciale. Expresiile referenţiale pot face referinţă la emoţiile altei persoane. Sub anumite circumstanţe, dintr-o simplă mască expresia poate deveni veritabilă.

DISPOZŢIILE EMOŢIONALE

Dispoziţiile în sine nu au semnale de recunoaştere, ca de exemplu expresii faciale sau ton al vocii specific. În schimb, dispoziţia este vizibilă prin cantitatea unei emoţii exprimate. De exemplu, în cazul iratibilităţii poate fi o uşoară creştere a tonusului muscular al muşchilor specifici supărării. Această creştere poate fi vizibilă, dar nu este obligatoriu. În cazul în care este vizibilă, mişcările ar trebui să fie subtile.

Caracteristicile expresiilor faciale semnalate în dispoziţiile emoţionale:

• expresiile faciale ale emoţiilor dominante care au generat dispoziţia sunt fragmentate;
• frecvenţa expresiilor este mai mare în dispoziţia respectivă decât în starea obişnuită.

---

[1] ţesut de legătură

[2] aceste studii se bazează exclusiv pe expresii faciale intense

[3] când intensitatea acestor acţiuni este mare, exprimă imufnare/bosumflare, care nu este considerată o emoţie;

[4] ridicarea pleopapei inferioare

[5] ÍNPUT s. n. 1. (Electron.) Intrare (1). 2. (Inform.) Intrare (2). – Cuv. engl.
Sursa: DEX ’98

[6] AFERÉNT, -Ă, aferenți, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. 2. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. Sursa: DEX ’98

[7] REFLÉX, -Ă, reflecși, -xe, adj., s. n. I. Adj. (Fiziol.; despre acte sau mișcări ale organismului) Produs în mod spontan, independent de voință. ◊ Act reflex (și substantivat, n.) = reacție bruscă și automată a organismului animal sau uman la o modificare a mediului; răspuns secretor sau motor al organismului la acțiunea unei astfel de modificări. Reflex condiționat = reflex dobândit în cursul vieții, în urma asocierii repetate a unui excitant oarecare cu un excitant care provoacă un reflex înnăscut. Reflex necondiționat = reflex înnăscut. ♦ P. gener. Care reprezintă o reacție imediată, spontană. II. S. n. 1. Rază reflectată; sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire, reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări sufletești. – Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ. Reflex.Sursa: DEX ’98

[8] UNIMODAL, -Ă, – care are un singur mod

[9] EFECTÓR, efectori, s. m. (Biol.; adesea adjectival) 1. Organ care acționează sub comanda sistemului nervos central la stimuli externi sau interni primiți de organele receptoare. Sursa: DEX ’98

[10] Natura umană include reflexe şi predispoziţii înnăscute şi foarte stereotipice pentru a răspunde. Comportamentul uman este determinat genetic. Pisica este capabilă să meargă adecvat chiar şi după eliminarea întregii porţiuni a creierului de deasupra subtalamusului, în timp ce primatele nu pot. Această descoperire a fost atribuită encefalizarii mai mari controlului motor în non-primate. Se poate sublinia faptul că nu există independenţa completă între sistemele comportamentale, însă pe de altă parte ţesuturile creierului şi restul corpului constituie o unitate organică, interdependenţă.

RELATIA DE CUPLU

Există mai multe tactici distincte pe care oamenii le folosesc pentru a-şi păstra partenerii, mijloace care variază de la vigilenţă până la violentă. S-a constatat empiric faptul că anumite afecte, ca de exemplu dispreţul, prezic destrămarea unei relaţii.

DEZGUSTUL

Dezgustul primar reflectă starea de repulsie şi include respingerea verbală şi/sau nonverbala a ceva ce o persoană consideră nociv, însă în acest context interpersonal dezgustul este declanşat de motive morale sau simbolice.

Indicatori:

• repulsie: stimulul poate fi o imagine sau o referinţă la ceva aversiv;
• obiecţie morală: stimulul este o acţiune sau idee care este considerată repulsivă din motive simbolice sau de moralitate;
• UA 9, 10, 15, 17 — combinate sau individuale.

Contraindicatori:

• batjocură sau insultă.

DISPREŢUL

Comportamentul specific dispreţului are scopul de a deprecia, răni sau umili. Comunică lipsa respectului pentru partener/ă.

Indicatori:

• sarcasm, care în cadrul unei conversaţii precede râsul batjocoritor;
• batjocură/derâdere, ca de exemplu repetarea unei fraze pe care partenerul a spus-o, cu scopul de a ridiculiza;
• insulte, care sunt forme directe ale dispreţului;
• umor ostil, care este folosit prin folosirea sarcasmului sau insultei sub forma unei glume;
• UA 10 sau 14;
• rotirea ochilor.

BELIGERANŢA 

Apare atunci când o persoană vrea să provoace o ceartă cu partenerul. Aceasta este de obicei făcută punând întrebări sarcasice care irită sau derută, folosind umor pe care partenerul nu-l găseşte amuzant sau testând limitele relaţiei prin provocări ca “Ce ai zice dacă aş fi făcut aia?”. Scopul beligeranţei este de a obţine un beneficiu prin provocarea supărării în partener, provocatorul căutând conflict.

Indicatori:

• întrebări ironice, cu scopul de a irita sau deruta;
• umor non-mutual: apare când unul din parteneri crede că este amuzant, însă celălalt este iritat. Aceste momente nu se confundă cu amuzamentul, şi nici cu sarcasmul, batjocura sau insulta care apar în dispreţ;
• “terorism” interpersonal, în care persoana beligerantă adresează provocări directe;
• UA 1 sau 2;
• maxilarul este împins în faţă, capul înclinat în spate sau înclinat în faţă şi apoi dat pe spate;
• tonul vocii este vioi, uneori mai ascuţit la sfârşitul frazei.

DOMINAREA 

Este actul de încercare de control a conversaţiei sau acţiunii. Poate fi văzută prin acte ca forţarea unei înţelegeri, forţarea partenerului să se retragă sau să adopte un punct de vedere. Vorbitul continuu, discursuri, contraziceri, ameninţări [ex. a€œdaca nu faci asta, te părăsesc!”].

Indicatori:

• invalidarea, care contrazice în mod deliberat şi forţat un punct de vedere, sentiment etc.;
• prelegerea: acest indicator exprimă încercarea de a deprecia sau micşora o persoană sau argumentele acesteia;
• persuasiune subestimativă [low-balling, eng.], care se exprimă sub forma unei întrebări care are un răspuns premeditat. Întrebările nu sunt doar retorice, ci au şi calitatea de a fi manipulative: “Vrei să fiu fericită, nu?”;
• vorbit continuu: prin aceasta, partenerul care doreşte să domine se asigură de faptul că nu va primi răspuns. Vocea are o calitate ritmică, repetitivă, şi se fac repetiţii frecvente ale cuvintelor sau sumarizarea punctului de vedere, totodată ignorându-se [parţial sau total] conţinutul verbal al partenerului;
• ameninţări [ex. “Daca nu faci asta, plec!”];
• UA 2;
• capul  şi/sau corpul înclinat în faţă.

Contraindicatori:

• prelegeri dispreţuitore, când conţinutul verbal devine insultător.

CRITICA 

Critica funcţionează ca un atac asupra caracterului sau personalităţii într-un mod care nu este neapărat insultător [ca în cazul dispreţului]. Este o plângere/doleanţă care sugerează faptul că partenerul are o personalitate imperfectă. Critica este de multe ori însoţită de blamare, însă este diferită de o simplă doleanţa, care se referă la instanţe specifice de comportament. Critica este caracterizată de evaluarea globală negativă a abilităţilor sau valorilor partenerului, astfel doleanţe precum “tu mereu” sau “tu niciodată” sunt considerate critică, nu doleanţă. Critica se poate [sau nu] referi la un eveniment anume.

Indicatori:

• blamare: atribuirea vinovăţiei, însoţită de atac personal sau acuzare globală;
• atac asupra caracterului, prin critică foarte generală [ex. “Nu îţi pasă.”];
• afirmaţii referitoare la trădare, care sunt similare blamării şi se referă la încredere şi dedicare;
• “citirea minţii” negativă: aceste afirmaţii exprimă atribuiri despre sentimentele, comportamentul, sau motivele partenerului. Indică o critică atunci când sunt negative sau sunt acompaniate de afect negativ [ex. "Nu o placi pe sora mea pentru că fumează!"].

Contraindicatori:

• afirmaţiile critice făcute pentru a răni, ca de exemplu “Eşti un cretin!” — care exprimă dispreţ.

SUPĂRAREA

În contexul unui cuplu, supărarea funcţionează pentru a răspunde încălcărilor autonomiei sau respectului. Indicând faptul că o limită a fost încălcată, supărarea serveşte un fel de “subliniere afectivă” a neplăcerii şi doleanţei.

Indicatori:

• frustrare;
• afirmaţii la persoana I;
• întrebări ca “De ce?!”, însoţite de voce specifică;
• cerere/poruncă, însă nu sunt încercări de dominare, ci încercări de stopare a încălcării autonomiei sau respectului;
• UA 4, 5, 7, 4+5, 4+5+7, 23, 24;
• punctuarea unor cuvinte cheie, vorbit “printre dinti”, înclinarea capului şi mişcarea acestuia specifică dezaprobării, bâlbâit şi schimbări în ritmul vorbirii, cuvinte “stresate”, oftat, smucituri involuntare, tonul vocii ridicat [deşi uneori poate fi scăzut].

Supărarea apare atunci când unul din parteneri [sau amândoi] sună sau arată ca şi când s-ar fi săturat — exasperare. Supărarea poate fi amestecată cu alte emoţii ori acţiuni precum dispreţul, critica sau beligerenta. Poate restabili o relaţie intimă, după o ceartă intensă.

FRICĂ-TENSIUNE 

Exprimă îngrijorare, anxietate, sau teamă ca rezultat al unui subiect de conversaţie incomod.

Indicatori:

• tulburarea vorbirii — propoziţii incomplete, gângăvit;
• schimbarea frecvenţei fundamentale [F0] a calităţii vocii;
• înghiţirea frecvenţă a salivei;
• nevoie crescută de oxigen;
• frământare — schimbarea frecvenţă a poziţiei, [auto-]manipulatori, atingerea frecventă a feţei, muşcarea buzelor sau a altor zone din interiorul cavităţii bucale;
• râs tensionat, care apare în contextele în care lipseşte umorul;
• UA 12, 20, 1+2+4, 1+2+4+5;
• mişcări oculare frecvente.

Contraindicatori:

• comportamente de depărtare/absentare, ca de exemplu redirecţionarea atenţiei — însă dacă nu este prezentă frica, comportamentul reprezintă simpla retragere;
• râs tensionat mutual, care poate deveni rapid un moment caracterizat de afecte pozitive [umor].

UMORUL TENSIONAT

Râsul poate elibera tensiunea sau evita un subiect de discuţie neplăcut. Zâmbetul este de cele mai multe ori forţat, deci fals.

Indicatori:

• râs încordat
• UA 12, 20

DEFENSIVA 

Defensiva funcţionează pentru a devia responsabilitatea sau blamarea. Comunică un tip de victimizare inocentă sau indignare îndreptăţită [ex. contraatac].

Indicatori:

• “da, dar…”;
• contra-doleanţa: acest comportament implică o combinare între o doleanţă şi o contra-doleanţă — în acest mod, nu se răspunde doleanţelor, iar contra-doleanţele au rolul de a se abate de la acestea prin devierea conversaţiei într-o altă direcţie;
• minimizare, care apare când se încearcă subdimensionarea unei doleanţe [ex: "Ai dreptate, am uitat să cumpăr. Dar oricum magazinul era închis la ora aia"].
• scuze, care sunt încercări de relocalizare a responsabilităţii sau blamării către alţi factori externi persoanei;
• apărare agresivă: negări vehemente ale responsahilitatii ["Nu am făcut aşa ceva!"].
• UA 1, 2, 1+2;
• pot să apară braţele încrucişate la piept, însă acesta este un indicator incert;
• intensificarea amplitudinii şi pitch a vocii.

Contraindicatori:

• invalidarea, care reprezintă afirmaţii făcute pentru a contrazice direct – “Te înşeli!” – care aparţin dominării şi sunt făcute pe un ton vocal cu pitch.

VĂITAREA 

[whining, eng.] Vaitarea are ca scop transformarea şi amplificarea unei doleanţe obişnuite, devenind un protest afectiv. Sugerează poziţia unei victime inocente.

Indicatori:

• protest şi văitare – când apare, are ca rezultat o calitate a vocii foarte nazală;
• apar replici ca: “De ceeeee? Îmi plăcea chestia aia!”.
• nu se confundă cu defensiva, pentru că vaitarea se referă doar la voce şi cuvinte;
• voce cu sunete înalte, specific tristeţii;
• UA 1, 1+2, 1+2+15, posibil 1+4.

Contraindicatori:

• văitare defensivă.

AMENINŢAREA

Ameninţarea este o formă specifică de ostilitate a comportamentelor de dominare şi are ca funcţie controlul altei persoane prin transmiterea unor condiţii explicite care neîndeplinite pot conduce la consecinţe grave.

Indicatori:

• interdicţie: se face direct, prin afirmatii “dacă/atunci” cu scopul de a interzice anumite comportamente sau acţiuni şi pentru a impune consecinţe;
• ultimatumuri: reflectă o cerere de schimbare care trebuie să se producă într-o perioadă limitată de timp;
• UA 1, 2, 1+2, 1+2+5, capul şi/sau corpul înclinat înainte.

Contraindicatori:

• tachinare pozitivă.

TRISTEŢEA 

În contextul cuplului, tristeţea se referă la comportamentele şi atitudinile care comunică pierderea, resemnarea, neajutorarea, deznădăjduirea, pesimismul, sau relaxare amară/jalnică.

Indicatori:

• oftarea, în special cea intensă, care apare foarte des în contextul acestui afect;
• bosumflare, care apare în respingere/refuz sau ignorare. Poate da impresia de retragere din conversaţie;
• resemnarea: are un model de energie scăzută, gârbovire, flux verbal redus etc. Aproape toate mişcările par a necesita efort suplimentar;
• plâns sau plâns reprimat [unde apar ochi vizibil mai umezi];
• rănire sentimentală [care este o combinaţie între supărare şi tristeţe];
• UA 1, 6, 15, 17, 1+6, 1+15, 1+6+15, 1+6+15+17.
• poziţie strânsă.
• buzele sau bărbia pot tremura.
• vocea poate fi tremurândă în amplitudine şi pitch şi pot apărea ocazional rupturi.

Contraindicatori:

• lipsa răspunsului verbal, care aparţine tehnicii de blocaj;
• alinare: apare o scădere bruscă a energiei ca rezultat al difuziunii tensiunii. Este deseori însoţită de oftat, însă nu se confundă cu cel care apare în contextul tristeţii [deşi are legătură cu evaluarea tristeţii].
• lacrimi de bucurie: pot fi rezultatul a [1] râsului intens, [2] a unui moment brusc de intimitate mutuală [ex. complimente, reuşită etc.], sau [3] ca urmare a alinării.

 BLOCAJUL

Blocajul se referă la comunicarea nedorinţei de a asculta sau răspunde în cadrul comunicării.

Indicatori:

• evitare prin redirecţionarea atenţiei către alte surse;
• lipsa răspunsului verbal şi nonverbal [ex. lipsa contactului vizual şi a oglindirii faciale];
• priviri de monitorizare: în contextul lipsei răspunsului verbal şi nonverbal, pot să apară priviri de verificare a partenerului pentru a-i reaminti de “lipsa” interesului. Acest tip de contact vizual poate să apară ca o scurtă privire intermitentă în direcţia partenerului ca şi când acesta este deranjant şi trebuie suportat;
• mişcări faciale reprimate;

Contraindicatori:

• plictiseală: apare ca rezultat al lipsei de subiecte de activitate sau subiect de discuţie;
• oboseală;
• resemnare, care este specifică tristeţii.

RETRAGEREA

Retragrea [withdrawl, eng.], ca acţiune folosită în interacţiunea dintre cupluri, poate reflecta lipsă intimităţii sau încercarea de control şi/sau manipulare a partenerului. Prin natura sa, implică absenţa nemijlocirii nonverbale. Poate fi subtilă, ca evitarea privirii, schimbarea subiectului de discuţie, redirecţionarea atenţiei, sau tăcere. Problemele care nu sunt rezolvate pot conduce la conflict, iar persoana care încearcă să aducă în discuţie problema poate deveni iritată, ceea ce poate conduce la un nivel scăzut de intimitate şi la distanţă între parteneri.

Ostilitatea crescută şi defensiva scăzută pot prezice conflicte distinctive pentru bărbaţi [criticism, dezacord, întreruperea partenerului], în timp ce pentru femei aceleaşi variabile prezic retragerea. Ostilitatea este exprimată “fierbinte” de către bărbaţi: retragerea este manifestată prin moduri diferite de exprimare a ostilităţii.

Retragerea furioasă este expresia unei stări negative, în timp ce evitarea conflictului implică retragere fără respingerea partenerului. Evitarea intimităţii implică retragerea ulterioară apropierii partenerului. Comportamente specifice evitării: capul în jos sau rotit în altă direcţie [lucru valabil şi pentru privire].

Anxietatea relaţiei [anxietatea care este despre natura şi viabilitatea relaţiei cuplului] este problematică pentru indivizii nesiguri. Paradoxal, aceştia pot reactioa ostil sau prin evitare, fapt care ameninţă relaţia şi prin urmare agravează anxietatea acestora. Partenerii nesiguri şi mâhniţi au tendinţa să acţioneze în moduri care sporesc distanţa dintre ei, neformând un climat în care împăcarea se poate produce. Când se discută problemele femeilor, privirile reciproce sunt mai dese decât atunci când se discută problemele bărbaţilor.

 

 

 

INTERESUL 

Se reflectă în implicare şi energie pozitivă. Partenerul interesat poate pune întrebări pentru a se lămuri. Interesul autentic implică preocuparea pentru gândurile şi sentimentele partenerului.

Indicatori:

• atenţie [nonverbala] şi afect pozitiv: ton vocal cald şi contact vizual constant. Apare dorinţa de a afla mai multe informaţii, însă nu la nivelul intens din entuziasm;
• elaborare şi clarificare: partenerii interesaţi pun întrebări specifice acompaniate de indicatori nonverbali ca cei descrişi sus. Întrebările au ca scop obţinerea de noi informaţii, ca de exemplu aflarea opiniei partenerei;
• întrebări deschise: sunt toate întrebările care nu necesită răspuns “da/nu” şi perimit exprimarea liberă şi detaliată;
• UA 1+2, 6+12, înclinarea corpului în faţă şi alţi indicatori ai atenţiei.

Contraindicatori:

• indicatorii lipsei atenţiei/ascultării, ca de exemplu lipsa contactului vizual;
• lipsa pauzelor ulterioare unei întrebări;
• întrebări de persuasiune subestimativă, care conţin un singur răspuns şi aparţin dominării.

 

ECHIVALAREA

Reprezintă acceptarea şi deschiderea faţă de sentimentele şi opiniile partenerului. Exprimă respect chiar şi când apare dezacordul.

Indicatori:

• back-channel: comportemente care indică atenţia şi ascultarea afirmativă prin folosirea paralingvisticii şi a indicatorilor fizici [ex. aprobarea din cap sau contact vizual sorit];
• exprimarea directă a înţelegerii [ex. “Da, sunt de acord cu ce spui.”];
• parafrazare: în acest tip de comportament, indivizii repetă ceva ce partenerul a spus, uneori literal, alteori alterat;
• scuze;
• finalizarea propoziţiei pe care partenerul nu a terminat-o, acţiune care exprimă reciprocitate şi este însoţită doar de afecte pozitive.
• UA 1+2, 6+12; alţi indicatori nonverbali ai feedbackului nonverbal.

Contraindicatori:

• lipsă feedbackului [verbal sau nonverbal].
• aprobări din cap repetitive, automate — pot fi de asemenea un semn al exasperării;
• oglindirea afectelor, care denotă prezenţa empatiei şi care aparţine simpatiei/afecţiunii/dragostei;
• întreruperi: altele decât cele de finalizare a propoziţiei, fiind însoţite de afecte negative şi de bruscheţe.

DRAGOSTE/TANDREŢE 

Dragostea exprimă preocupare sinceră şi oferă sprijin şi alinare. Deseori fluxul verbal este încetinit iar volumul vocii este redus. Funcţia dragostei este facilitarea apropierii şi legăturii.

Indicatori:

• rememorarea amintirilor [comune] plăcute;
• afirmaţii directe referitoare la preocupare pentru partener/ă.
• complimente;
• empatie, atât verbal, cât şi nonverbal;
• cauză comună, în care partenerii se angajează împreună în aproape orice comportament afectiv;
• flirt, care comunică dorinţă pentru partener/ă [apare doar la începutul relaţiei];
• nu există UA specifice dragostei, însă UA 6+12 sunt prezente foarte des.

Contraindicatori:

• afecţiune defensivă: ocazional, unul din parteneri poate face afirmaţii false în scopul manipulării, în special prin defensivă [context defensiv, ton vocal specific defensivei etc.].

 UMORUL

Este caracterizat de împărtăşirea momentelor amuzante prin zâmbet şi râs.

Indicatori:

• tachinare;
• haz, care este exprimat printr-o observaţie care este considerată de către amândoi partenerii ca fiind amuzantă;
• glume “private”, care includ momente de râs mutual şi amuzament evident care derivă din mesaje codate sau momente de mutualitate spontană;
• delectare şi exagerare: o formă “jucăuşă” de umor în care indivizii împart comportamente de imitare sau joacă active, animate şi exagerate. Acest indicator este deseori acompaniat de o formă mai adâncă de râs şi de energie sporită;
• chicotire nervoasă: uneori, partenerii pot izbcni chicotire unul cu altul fără un motiv vizibil. Aceasta poate rezulta dintr-o glumă privată sau poate indica o scurtă eliberare a tensiunii nervoase data de un anumit context. Afectul care stă la bază chicotelii trebuie să fie pozitiv, spre deosebire de chicoteală asociată fricii/tensiunii;
• UA 1, 2, 6, 12, 6+12, 25, 26, 27.

Contraindicatori:

• umor nemutual.
• umor tensionat: este atât o reacţie nervoasă a unui nivel ridicat de tensiune a conversaţiei şi totodată îi sunt absente afectele pozitive;
• umor tandru: uneori, umorul poate transmite mesaje afectuase/tandre;
• umor beligerant: o formă de umor nemutuala în care scopul este manipularea şi obţinerea unor beneficii, sau rănirea partenerului.
• batjocură: umor care are ca scop rănirea sau insultarea şi este deseori confundat cu tachinarea. Diferenţa dintre tachinare şi batjocură este mutualitatea umorului.

ENTUZIASMUL

Funcţia entuziasmului este exprimarea interesului pasional pentru o persoană, activitate etc., cât şi o valenţă pozitivă asociată cu acel interes. Deseori, entziasmul este “contagios”, brusc, zgomotos şi energetic.

Indcatori:

• comportamente de anticipare, care sunt orientate către viitor şi pot fi acompaniate de neastâmpăr/agitaţie şi distracţie/neatenţie.
• surpriză pozitivă, ca rezultat al unui eveniment pozitiv neanticipat. Implică reacţii pozitive, categorice, la ceva ce s-a spus în conversaţie. Sub-indicatori: energie pozitivă; Fluctuaţii ale vocii [volum, înălţime, ritm]; sublinierea exagerată a unor cuvinte-cheie; multe “!!!” sau “?!?!?”;
• excitare/stimulare pozitivă: ca şi în cazul surprizei pozitive, include expresiile bucuriei şi anticipării, foarte intense;
• alte momente de bucurie, care reflectă un nivel ridicat de fericire;
• UA 1+2, 6/7+12, 25-27; 1+2+6+12[+24] în cazul surprizei pozitive.

Contraindicatori:

• indicatorii interesului, care se pot confunda cu ai entuziasmului: în interes, întrebările sunt acompaniate de afect pozitiv, însă la o intensitate mai redusa decât în cazul entuziasmului.
• surpriză negativă.

[adaptare pornind de la Coan & Gottman, 2007]

PRE[VIEW]_01